Actualul sistem sanitar românesc va deveni unul normal, adică orientat către suferinţele pacienţilor, când un ministru al Sănătăţii va aştepta împreună cu o rudă a sa, bolnavă cronic, vreo şase-şapte ore la uşa unui medic dintr-un spital din România.
Adică, ministrul va sta la coadă, să-i vină rândul rubedeniei bolnave, ca orice simplu român cu asigurare în sistemul public de sănătate. Poate că abia atunci, demnitarul, copleşit de umilinţe şi de chinuri, văzând cu ochii săi tratamentele la care sunt supuşi fraierii de asiguraţi din România, va decide că aşa nu se mai poate, că sistemul trebuie reformat şi că bătaia de joc la adresa bolnavilor trebuie să înceteze. Atunci va începe reforma în Sănătate, dacă ministrul va fi omul provindenţial.
Dar această întâmplare fericită nu va avea loc prea curând. Pentru că demnitarii, care formează „elita“ asta deplorabilă a politicienilor, nu cunosc ce se întâmplă în România. Degeaba tot trăncănesc în talk-show-urile TV, niciun politician sau funcţionar din ministerul Sănătăţii ori din Casa de Asigurări de Sănătate nu vrea să ştie despre mizeriile din spitale şi despre calitatea precară a servicilor prestate în acest sistem. Nu vor să cunoască! Din auzite, din ce spune presa, din ce se bârfeşte prin birouri, da!, este o formă de „cunoaştere“, adică de ignorare, nepăsare şi dispreţ.
Nu există speranţă într-un viitor mai bun al sistemului medical public din România.
Dacă aceşti oameni, care răspund de suferinţele altor oameni, ar ajunge în situaţia să alerge din farmacie în farmacie să găsească un medicament sau un ac special de care ar depinde viaţa unor neamuri ale lor, să vadă cum este, ce disperare şi revoltă te lovesc când toţi ridică din umeri, atunci poate că s-ar schimba ceva în Sănătatea din România. Dar pentru aceşti norocoşi, care nu vor cunoaşte niciodată tratamentele la care sunt supuşi bolnavii de rând, funcţionează accesul direct şi eficient, telefonul, pentru că ei cunosc pe cine trebuie să sune, ştiu unde să se ducă, ştiu ce uşi să deschidă, fără să stea cu orele în aşteptarea unei reţete eliberate cu chiu cu vai, a unei aprobări sau a unei consultaţii superficiale. Ei nu vor fi înghiţi niciodată de birocraţia sistemului pe care l-au creat, de aroganţa şi indolenţa asistentelor, de graba şi incompetenţa medicilor rămaşi în ţară, de closetele insalubre sau de saloanele transformate în anticamere ale cimitirelor. Ei sunt privilegiaţii care ştiu unde să-şi trateze bolile, feriţi de traumele psihice pe care le provoacă în masă aceste spitale româneşti. Salvarea este dincolo, în Occident.
Nu există speranţă într-un viitor mai bun al sistemului medical public din România. De aceea, orice român sănătos, care se gândeşte, din greşeală, că într-o zi va ajunge la spital, fie în calitate de bolnav, fie în calitate de însoţitor, trebuie să repete resemnat aceeaşi rugăciune: „Fereşte-mă, Doamne!“. Pentru că acolo, în spitale, va fi sfârşitul, asta ştim cu toţii.
Sunt convins că reforma Sănătăţii va începe în ziua în care va zbura porcul peste un spital din România.
