Suntem neputincioşi. Ca jurnalişti, suntem complet neputincioşi în faţa antivacciniştilor. La fel de neputincioşi sunt medicii sau profesorii de medicină care încearcă să le facă faţă. Dar bunele noastre intenţii nu ne salvează. Anunţul despre introducerea obligativităţii vaccinării în California pentru a-ţi putea înscrie copilul la o grădiniţă sau şcoală publică a declanşat sute de comentarii pe Facebook. Cum era de aşteptat, cei care se opun vehement vaccinării au sărit repede să îşi apere „religia“.
Dar la fel de aprig le-au răspuns şi cei aflaţi de partea ştiinţei şi a dovezilor medicale. Pe primii ne place să îi privim ca pe o sectă, nişte ciudaţi cu ideile lor extravagante care, din frică, paranoia sau iluzia că salvează vieţi, împrăştie mituri fără discernământ. Nu realizăm însă că, de cele mai multe ori, şi noi, susţinătorii imunizării, ne comportăm similar. Pentru că, nicio parte nu vrea să o asculte pe cealaltă.
Vocile raţionale şi răbdătoare sunt rare, iar argumentaţia lor cumpătată se pierde în gălăgia făcută de cei plecaţi în misiune de convertire sau denunţat propaganda. În dialogul surzilor, nu mai contează cine are dreptate, ci care ţipă mai tare sau aduce „argumente“ mai strident pictate. Medici şi jurnalişti responsabili au scris sute de pagini în care demontează miturile create în jurul vaccinurilor. Au încercat să informeze publicul larg, în special părinţii. Cu umor sau mai rigid. Mai răbdădor sau mai acid. Cu referinţe ştiinţifice sau cu tentative ambiţioase de a mesteca fiecare informaţie ştiinţifică pentru a o transforma în bucăţele perfect inteligibile pentru cei fără expertiză medicală. Pe cât de mult s-a scris, pe atât de mic a fost efectul în a-i opri pe antivaccinişti. La fiecare articol serios pe tema vaccinării se răspunde, pe site-uri obscure, cu vreo zece texte despre „mercurul din vaccinurile pediatrice“, „vaccinurile care duc la sterilitate“, „vaccinurile, contaminarea genetică şi oncogeneza la om“ şi, în şcoli sau biserici, cu zeci de perechi de părinţi care vor să împărtăşească, în comunitatea lor, părinte cu părinte, epifania cum că vaccinurile sunt periculoase.
Virusul antivaccinării nu se transmite, din fericire, chiar atât de rapid. Trebuie să prindă un teren fertil, o gazdă amatoare de teorii conspiraţioniste şi de însănătoşirea cu dr. Google. Îl putem trata? Avem cum să îi convingem pe antivacciniştii că greşesc? Şi dacă nu, de ce eşuăm?
Vorbeam de curând cu un medic de familie dintr-un sat brăilean. Am întrebat-o cum reuşeşte să-i vaccineze pe toţi copiii de pe lista dânsei. A avut, ca orice medic de familie, şi pacienţi mai puţin cooperanţi. Părinţilor mai temători le dă exemplu pe sine. Are sechele polio din copilărie pentru că la vremea aceea nu se făcea vaccin antipolio. Şi, dacă tot nu se lasă convinşi, le spune, simplu, să îşi caute alt medic. Cei mai mulţi cedează şi îi ascultă recomandările. Femeia lucrează de decenii în localitate şi pe mulţi părinţi îi ştie de când erau copii. Nu le citează articole ştiinţifice, nici nu le spune că ea ştie mai bine, dar nici nu prea le dă de ales. Metoda ei funcţionează pentru comunitatea din care face parte. Dar puţin probabil să funcţioneze la fel de eficient mutată în alt spaţiu.
De multe ori, pacienţii antivaccinişti locuiesc în mediul urban, unde e mai uşor să schimbi medicul de familie. Iar cei mai mulţi medici de familie nu pot folosi propriul exemplu ca metodă persuasivă. Deşi medicul rămâne principalul educator medical al comunităţii pe care o serveşte, asta nu înseamnă că tonul şi instrumentele trebuie să-i fie didactice, în sensul clasic. Mult mai relevant e să apeleze la trucul care îi face munca mai uşoară. Şi cel mai pragmatic este să-şi educe pacienţii prin poveşti.
Unul din cele mai celebre exemple despre felul în care mintea noastră învârte argumentele cu care intră în contact este un experiment făcut de Charles Lord, Lee Ross şi Mark Lepper în 1979. Cei trei psihologi americani au recrutat, pentru un amplu studiu, participanţi care aveau convingeri solide fie pro, fie contra pedepsei cu moartea. Apoi au prezentat fiecărui grup studii ale căror rezultate le contraziceau convingerile.
De exemplu, într-unul dintre studiile pro pedeapsa cu moartea, Kroner şi Phillips (1977) comparaseră ratele criminalităţii în anul dinainte şi în anul de după introducerea pedepsei capitale în 14 state. În 11 dintre cele 14 state, ratele criminalităţii scăzuseră. Participanţii la studiu nu numai că nu s-au răzgândit deloc, dar au părăsit experimentul cu idei mai radicalizate decât cele cu care veniseră. Cei care se declaraseră pro au găsit hibe în argumentele studiilor cu rezultate anti-pedeapsa capitală şi viceversa. Acest „efect psihologic de confirmare“, care ne face să alegem dovezile care se potrivesc cu ceea ce credem deja, a fost demonstrat ulterior şi de alte cercetări pe subiecte care stârnesc în prezent controverse. Cu toţii evaluăm informaţiile noi în funcţie de ceea ce credem deja. Pentru teme precum siguranţa vaccinării, asta poate însemna că puţină educaţie ştiinţifică îţi pune la îndemână, de fapt, mai multe instrumente pentru a-ţi argumenta neîncrederea în acele informaţii care îţi infirmă credinţele.
Concluzia e banală: nu îi vom convinge pe antivaccinişti prezentându-le cercetările care susţin eficienţa vaccinurilor. Vor respinge studiile care se ciocnesc cu percepţia lor despre imunizare. Dovada unor astfel de reacţii a fost publicată anul trecut într-un număr al revistei Pediatrics. Cercetători de la Dartmouth College au chestionat 1.759 de părinţi în legătură cu convingerile lor privind imunizările. După un timp, le-au arătat unul din patru mesaje referitoare la eficienţa şi rolul vaccinurilor împotriva rubeolei, rujeolei şi oreionului. Unul dintre mesaje combătea mitul legăturii cu autismul, trimiţând la mai multe studii care îl infirmau. Un altul lista multiplele complicaţii ale celor trei boli, al treilea era povestea adevărată a unui băieţel de zece luni care contractase boala în cabinetul pediatrului. Al patrulea mesaj conţinea imagini cu copiii care contractaseră bolile prevenibile prin vaccinare. Mesajele, în special cel cu complicaţiile şi cel cu imaginile, au avut efecte opuse celor aşteptate, întărind credinţele antivaccin ale părinţilor: numărul părinţilor care au spus că vaccinarea ROR duce la efecte secundare serioase a crescut de la 7,7% la 13,8%. Brendan Nyahn, unul dintre autorii studiului, spune că rezultatele lor nu indică faptul că nu ar mai trebui să comunicăm că vaccinurile sunt o idee bună, ci că ar trebui să fim mult mai atenţi şi să testăm mesajele pe care le folosim pentru că e posibil ca strategia cea mai eficientă să nu fie contrazicerea directă a informaţiilor greşite.
E foarte greu să repari credinţele eronate. Intervine şi fragilitatea memoriei: încercările de a demonta un mit pot avea efectul contrar, reactivând în memorie mitul în vreme ce informaţiile care îl demontează sunt neglijate. Comportamentul antivacciniştilor e poate cel mai bun exemplu. Un singur studiu (din 1998), discreditat ulterior, a pretins că există o legătură între autism şi serul de imunizare ROR, dar lucrarea rămâne combustibilul de aur al luptei antivaccin de astăzi. Nu contează de câte ori spunem „vaccinul ROR nu provoacă autism“, cel care crede contrariul va auzi, de fapt, că îi este reafirmată spaima. Ca să eviţi consolidarea unui mit, poţi veni cu o alternativă plauzibilă, un mesaj pozitiv. În loc de „vaccinul ROR nu duce la autism“ am putea spune „vaccinul ROR îţi protejează copilul de boli periculoase“.
Mulţi dintre cei care încearcă să îi readucă pe antivaccinişti pe „calea cea dreaptă“ cred că totul se reduce la o simplă problemă de educaţie ştiinţifică. Antivacciniştii au încurcat borcanele cu fapte, aşa că trebuie să fie corectaţi. Da, probabil că antivacciniştii n-au dreptate, dar nu e înţelept să-i numim iraţionali. Asta va avea un efect de bumerang. Mai mult decât faptele ştiinţifice, ce le lipseşte este încrederea în autorităţile care produc şi diseminează ştiinţă în mod tradiţional. Să nu uităm şi că antivacciniştii au argumentele lor „ştiinţifice“, au personalităţi medicale obscure care le susţin cauza şi acuză, ca şi ei, conspiraţia mondială a industriei farma, au cărţile lor pseudoştiinţifice la care se raportează ca la o biblie. Pentru noi e o pseudoştiinţă. Pentru ei, nu.
Împărtăşirea directă a experienţelor personale poate însă duce la o schimbare de mentalitate. Este posibil ca o astfel de metodă să funcţioneze şi în cazul antivacciniştilor? În Statele Unite, „Voices for Vaccines“, o asociaţie a părinţilor pro imunizare, a început deja să testeze această ipoteză. „Voices for Vaccines“ îi reprezintă pe cei mai mulţi dintre părinţii americani, cei 90% care încă îşi vaccinează copiii. Ei cred că părinţii pot fi cei mai buni avocaţi ai imunizării în dialogurile cu alţi părinţi, plecând de la ideea că mămicile şi tăticii se influenţează reciproc în mare măsură şi cu mult înainte ca un medic să o poată face. Organizaţia, sprijinită de medici şi cercetători, a pornit de la ideea că mare parte din succesul mişcării antivaccinare se datorează unui mod mai bun de a spune poveşti. Pentru şi printre părinţi, cel mai persuasiv mijloc de comunicare nu e ziarul. Nu e jurnalul ştiinţific. Nici televiziunea. Nici pediatrul. Ci povestea spusă de un părinte altuia, împărtăşirea unei experienţe legate de creşterea copilului. Din poveştile altor părinţi au învăţat cum să îşi liniştească bebeluşul când plânge. Aşa au ales cel mai bun biberon sau marca de scutece. Aşa s-au decis la ce creşă să îl ducă pe cel mic. Şi tot aşa mulţi dintre ei şi-au ales inclusiv pediatrul sau medicul de familie.
„Vaccinarea trebuie să devină o valoare a comunităţii şi să fie promovată ca atare. De exemplu, comunităţile apreciază cartierele curate, fără gunoaie pe stradă, şi nu se sfiesc să promoveze această valoare“, spune Karen Ernst, directorul organizaţiei „Voices for Vaccines“, pentru publicaţia Medical Daily. „Părinţii trebuie să fie mândri că şi-au imunizat copiii împotriva bolilor prevenibile şi să le spună şi celorlalţi că fac asta într-un efort de a ţine epidemiile departe de comunitate“. Mulţi foşti antivaccinişti povestesc pe site-ul organizaţiei conduse de Ernst cum şi-au schimbat opţiunea. Confesiunile seamănă cu poveştile unor oameni care au părăsit o sectă după un moment de revelaţie şi, în multe cazuri, vitală a fost comunicarea părinte–părinte şi discuţiile cu cei din comunitate. Acolo unde timpul e suficient de mult şi agresivitatea suficient de redusă pentru a produce schimbarea opiniei.
Nu vom reuşi să-i convingem pe părinţii români să îşi vaccineze copiii fără a le arăta un dram de empatie. Putem încerca să le vârâm ştiinţa pe gât, dar s-ar putea să o vomite rapid şi să fie şi mai ferm convinşi de toxicitatea vaccinurilor. Până la frică putem construi încredere. Dând la o parte sofismele, insultele, ironiile, aerul superior, mai ales atunci când vin din tabăra ştiinţei. Dacă vom continua să îi luăm peste picior sau să îi descalificăm ca fiind iraţionali, vom rămâne neputincioşi în faţa lor. Ca jurnalişti, medici sau profesori. Şi, din nou, vom pierde.
