“Am o adresă de la domnul doctor, o solicitare către manager, care a fost făcută în aceeaşi zi sau la o zi diferenţă după acest memoriu, în care îmi spune că e epuizat fizic şi psihic, că starea de sănătate nu-i mai permite să intervină operator vizavi de pacienţii de urgenţă şi să doreşte să nu mai fie prins în gărzile de la Spitalul judeţean pe chirurgie” declara ieri pentru Mediafax managerul Spitalului Judeţean de Urgenţă Ploieşti, Adrian Strâmbeanu.
Efectul acestei declaraţii s-a simţit astăzi, când surse din parohia domnului Strâmbeanu ne-au atenţionat că distinsul director a forţat lucrurile până “s-a decis” efectuarea unui control psihiatric al chirurgului Dan Oprea.
Dar ce a făcut chirurgul Oprea de trebuie în mod obligatoriu evaluat psihiatric? Evident că e ceva foarte grav! Un lucru pentru care între anii ’45 – ’89 ar fi fost trimis la Canal după o cură cu electrozi pe la Socola: a trimis o scrisoare unui ziar – Telegrama.
Ce era atât de grav cu documentul ăla? Păi nesimţitul de doctor a simţit nevoia să ia atitudine, prima acţiune de acest fel după 23 de ani de la lepădarea de comunism în Judeţeanul Groazei - cum îmi place mie să alint stabilimentul domnului Strâmbeanu.
Chirurgul Oprea a simţit nevoia să ragă, să urle, să ţipe despre lagărul în care reuşeşte uneori să facă performanţe uimitoare, iar alteori să patineze pe pojghiţa subţire a malpraxisului. Ce cred eu că a urmărit doctorul Oprea? Sincer, fără să-l cunosc, pot să pun pariu că a avut convingerea că poate – poate măcar unul dintre cele câteva zeci de colegi sau măcar unul dintre cei aproximativ 800.000 de potenţiali pacienţi (97% din populaţia judeţului Prahova) să i se alăture şi să urle alături de el pentru că, în mod paradoxal, chirurgul Oprea nu spune nicio noutate şi nu dezvăluie niciun secret de stat: sub conducerea lui Adrian Strâmbeanu Spitalul Judeţean de Urgenţe Ploieşti a început să semene din ce în ce mai mult cu un purgatoriu, cu punct terminus pentru oricare pacient.
Ei bine, pentru această naivitate îşi merită expertiza: niciun coleg, niciun pacient, niciun oficial, nimeni, dar nimeni, nu este alături de el.
Şi apoi, cine este scula asta de chirurg să se plângă de actele manageriale ale unui director care nu mai târziu de anul trecut a decis că este mai bine să bage 1.683.470 lei într-un sediu administrativ în contextul în care pacienţii stau pe saltele pline de sânge şi urină, îşi împart mesele cu gândacii sau aşteaptă ca vitele ore în şir să fie băgaţi în seamă la UPU.
Cât tupeu poate să aibă să vorbească despre lipsa unui minim de dotări pentru un act medical decent în contextul în care managerul a decis că achiziţionarea aparat RMN nu este o prioritate. Vita de pacient să se ducă să-şi facă analizele la privatul căruia i-a închiriat o halcă din clădire, iar zombiul de doctor aglutinat după câteva ore de intervenţii în condiţii de ev mediu să-şi asume eventualul malpraxis în cazul în care dă chix în lipsa unor analize clare.
Ce nesimţit, clar de evaluat psihiatric şi de dat afară din “lumea medicală”, este chirurgul care şi-a asumat în această toamnă intervenţii în săli de operaţie neîncălzite pentru că managerul a decis că trebuie făcută economie?
Mă rog, lista ar putea continua. Ce vreau eu să spun cu asta? Păi nimic mai simplu: alături de ceilalţi colegi din redacţie, suntem solidari cu chirurgul Dan Oprea. Depunem mărturie că, atât în calitate de jurnalişti, cât şi ca pacienţi ai Judeţeanului domnului Strâmbeanu, am avut contact cu toate realităţile exprimate de doctorul Dan Oprea în scrisoarea trimisă colegilor de la Telegrama.
Drept urmare, pentru a înlătura fie şi o minimă posibilitate a unei demenţe colective, îl somăm pe această cale pe domnul Adrian Strâmbeanu, manager general al SJU Ploieşti, să ne aranjeze şi nouă câteva şedinţe de exorcizare. Pentru că începând de astăzi, în fiecare zi, îi vom face câte o relatare halucinantă din parohie.
Citeşte aici scrisoarea deschisă de la care a pornit totul:
“Am ajuns să-mi fie ruşine să spun unde lucrez. E jale! De vreo 4-5 ani, cei îndrituiţi să conducă acest spital nu mai reuşesc să facă faţă acestei provocări. Nu sunt bani pentru nimic. O instalaţie de sterilizare cu etilenoxid zace de peste un an şi nu se poate repara, deşi compresorul buclucaş nu costă mai mult de 2.000 euro.
Noi folosim bisturie electrice de unică folosinţă, de zeci de ori. Aţă cu ac sertizat se găseşte sporadic, de bază fiind tot aţa din timpurile doctorului Andreoiu. Pense Liga Sure? Un lux sporadic. Disector ultrasonic – rachetă cosmică… Halate, câmpuri moi, de pe vremea lui Pazvante. Intervenţiile chirurgicale devin un adevărat hazard.
Nu sunt garnituri de cauciuc, toate scapă bioxidul de carbon, astfel încât la o colecistectomie se consumă sute de litri în loc de 20-30 litri. Instrumentarul este uzat în ultimul hal.
Pensele sunt cu greu folosite, de multe ori legate cu aţă chirurgicală. La endoscopie nu sunt pense de biopsie, de extragere de calculi.
Ba nu există personal, ba nu se poate folosi un roentgen mobil, care se află în custodia unei secţii non chirurgicale.
Pentru a efectua o papilo sfincterotomie endoscopică, chirurgul trebuie să se roage, la propriu, de medicii unei alte secţii, pentru a putea folosi o sală de operaţii cu pereţi izolaţi împotriva dispersiei de radiaţii radioactive.
Daca vrei să tratezi un bolnav, nu reuşeşti să foloseşti aceeaşi schemă de tratament măcar 6-7 zile, pentru ca zilnic ţi se schimbă antibioticele din farmacia spitalului. Dacă dai un anticoagulant, zilnic schimbi cu altul, deşi eşti conştient că este malpraxis. Gândaci în saloane.
Paturi second-hand. Cazarmament rupt. Perne cu gâlme. Aici sunt şefi de secţie de 20 de ani, de ei depinde dacă un pacient face sau nu o investigaţie de înaltă performanţă.
Ăştia sunt veşnici şi nemuritori! Pentru ce să faci un doctorat, o altă specialitate, dacă ăştia te sufocă şi umilesc sistematic. Trebuie să-i aştepţi şi la WC, să obţii o semnătură! Dacă ai ghinion să nu te iubească, ăla eşti, împreună cu bolnavul tău cu tot.”
