Albert Einstein ne-a lăsat, printre multe altele, cea mai accesibilă definiţie pentru nebunie: să faci acelaşi lucru în mod repetat şi să te aştepţi să obţii rezultate diferite.

"Nebunia" în ce priveşte sistemul de sănătate publică din România este să îl menţii an după an la un nivel de subfinanţate iresponsabil, pe motiv că suntem săraci, în condiţiile în care sume uriaşe se risipesc pentru reasfaltarea aceleiaşi bucăţi de sosea la intervale regulate. Miliarde de euro s-au topit prin diverse buzunare pentru proiecte sabotate cu bună ştiinţă de dragul unui comision gras, dar pedeapsa pentru subminarea economiei naţionale nici nu mai există în noul cod penal. În schimb, instanţa supremă a ţării găseşte potrivit să trimită la închisoare medici cu salarii de mizerie pentru un cadou oferit legal de pacientul recunoscător.

Suntem atât de obişnuiţi cu aberaţiile din societatea noastră încât nu mai aerisim ţara decât atunci când ni se atrage atenţia din exterior că ceva miroase urât pe veşnicele plaiuri.

O asemenea atenţionare discretă am primit în ultimele două săptămâni de la Comisia Europeană şi reprezentanţi ai Mecanismului de Cooperare şi Verificare. Am fost întrebaţi “colegial” ce se mai întâmplă cu proiectul de lege care reglementează plăţile informale din sistemul de sănătate. Le-am răspuns politicos că respectivul proiect se dezbate aprins la Comisia pentru sănătate şi familie a Camerei Deputaţilor şi în curând va fi supus votului în plen.

Constatăm din capul locului mărunta omisiune a celor care se preocupă să dea o formă legii respective: lipsa de comunicare cu publicul larg. Nu vorbim neapărat despre o consultare a societăţii, pentru că profesioniştii din domeniul sănătăţii ştiu ce au de făcut, ci despre o campanie de informare a publicului în calitatea sa de viitor beneficiar al unui asemenea proiect.

Noua lege încearcă să diversifice oferta sistemului de sănătate către viitorii pacienţi iar aceştia vor trebui să contribuie financiar pentru a suplimenta lipsurile cu care se confruntă unităţile medicale. Plicul oferit doctorului, asistentei sau, mai rar, spitalului nu au adus până acum schimbări semnificative ale sistemului pe ansamblu, ci a reuşit doar să ţină în mişcare mecanismele acestuia.

Proiectul legislativ la care se lucrează are două componente majore pe care ni le explică medicul Dorel Săndesc, secretar de stat la Ministerul Sănătăţii.

"Noi pornim, fără ipocrizii, de la o situaţie binecunoscută. Avem un nivel mare al plăţilor informale care nu influenţează decisiv calitatea serviciilor medicale oferite. Dacă tot intră nişte bani, ne gândim cum putem face ca aceştia să rezolve cât mai multe din problemele sistemului. (...)

Esenţa legii este dată de două componente majore.

În primul rând, permite spitalului public să ofere servicii suplimentare, contra cost, pacienţilor internaţi. Dincolo de pachetul de bază la care are dreptul orice asigurat, spitalul va putea oferi o serie de opţiuni ce ţin de confortul celui internat sau chiar al aparţinătorilor care îl însoţesc ori îl vizitează la spital: acces la o rezervă privată, la televizor, parcare, masă pentru însoţitori... Pachetul suplimentar mai poate să cuprindă, contra onorariu, şi accesul la serviciile unui anume medic curant pe care îl solicită expres pacientul sau familia acestuia. Aceste măsuri au fost implementate cu succes în spitalele din multe tari şi deschid calea către asigurările private de sănătate, care le completează pe cele sociale. Noul cod fiscal vine şi el cu o prevedere în acelaşi sens, permiţând deducerea unor sume consistente dacă ele sunt destinate asigurărilor de sănătate private. (...)

Se va impune o măsură care să dea acces şi spitalelor publice la aceste asigurări suplimentare pentru ca să nu intre într-o concurenţă dezavantajoasă cu spitalele private. (...)

A doua componentă majoră a legii se referă la posibilitatea ca spitalele publice să ofere servicii medicale în regim privat. Pentru a nu fi folosite doar în proporţie de 30-40% cum se întâmplă cu unele unităţi, acestea vor putea închiria facilităţile, cabinete, săli de operaţie, saloane, unor medici care vor să dezvolte şi o practică privată, în timpul lor liber. Simplu spus, după ce şi-a terminat programul, medicul achită o taxa către spital pentru ca acesta să îi pună la dispoziţie un spaţiu, asistentă medicală, aparatura, instrumentar, consumabile. Toate aceste cheltuieli plus onorariul medicului se vor găsi pe nota de plată către pacient. (...) Se deschide o competiţie între spitale. Dacă au facilitaţi bine dotate şi tarife realiste, medicii vor putea opta să le folosească. (...)

Trebuie precizat din capul locului că atât serviciile suplimentare oferite de spital, cât şi serviciile private într-un spital de stat sunt opţionale atât pentru pacient, cât şi pentru unitate sau personalul acesteia."

Fără îndoială că legea, care se bazează pe modele aplicate deja în alte ţări, va trebui ajustată periodic la realităţile româneşti. Ea reprezintă doar un început din care vor decurge o serie de alte măsuri legislative la fel de necesare pentru corectarea unei situaţii îndelung neglijate, cu consecinţe negative pentru întreaga societate.

Trebuie regândită grila de salarizare unică pentru medici. Încă ni se pare firesc ca un chirurg să fie plătit cu acelaşi salariu de mizerie indiferent dacă face 5 sau 50 de operaţii pe lună. Este normal ca un medic ce şi-a construit cu multă trudă o reputaţie şi este căutat de pacienţi să beneficieze de pe urma muncii sale.

Apare ca necesară o formă de contract direct între medic şi unitatea sanitară, pe proiect clar. Pentru salariul de bază, un chirurg trebuie să efectueze un anumit număr de intervenţii, iar ce depăşeşte acel număr să poată fi plătit separat sau orientat către componenta privată a practicii respectivului chirurg. Astfel am putea păstra mai mulţi medici în ţară iar aceştia ar câştiga considerabil mai mult, în concordanţă cu calitatea şi mai ales cu importanţa socială a muncii sale.

Se impune un nou mod de conducere a unităţilor spitaliceşti, prin comandă locala directă, şi nu prin dispoziţii venite de la Bucureşti. Managerul rămâne important ca parte executivă, dar decizia trebuie să o ia un consiliu de administraţie competent care cunoaşte bine realităţile locului, de asemenea, nevoile unităţii sanitare şi ale zonei pe care o deserveşte.

Descentralizarea bizară ce a avut drept rezultat trecerea clădirilor spitalelor în subordinea administraţiilor locale trebuie dusă la bun sfârşit. Se pot atrage astfel investiţii considerabile pentru unităţile sanitare fie de la bugetul local, fie prin parteneriate cu publicul interesat să contribuie direct la modernizarea şi utilarea unităţilor ce îi asigură sănătatea. Dotate cu aparatură performantă şi având medici competenţi, unele secţii ar putea deveni chiar profitabile şi ar scuti pe viitor bugetele locale de cheltuieli suplimentare la anumite capitole.

Ministerului Sănătăţii - în mare nevoie de restructurare - îi rămân puterea de decizie în ce priveşte politicile generale de sănătate şi controlul împotriva eventualelor abuzuri la care s-ar putea deda consiliile de administraţie.

Discuţia este foarte lungă şi trebuie să îi cuprindă cât mai curând şi pe medicii de familie, care sunt lăsaţi complet pe dinafară de noua legislaţie.

Noi ne vom face datoria să reluăm subiectul pe măsura ce aflam noutăţi pentru că implicarea publicului va fi tot mai necesară. Fără participarea informată a acestuia ca principal beneficiar şi finanţator, măsura legislativă în lucru şi cele cărora li se pregăteşte terenul vor fi implementate cu sincope şi mari bătăi de cap.

Sursa