Puricii, raia si tuberculoza.

România e o ţară prea săracă. Românii sunt un popor prea needucat, înapoiat chiar. Ce să faci într-o asemenea ţară, când abia 10% din populaţie e în stare să se exprime corect în limba română şi mult peste 30% trăieşte din ajutoare sociale sau pensii de handicap? Ce să faci cu şi pentru un asemenea popor, care a făcut din furatul statului sport naţional?

V-am dat numeroase exemple până acum. Ştiţi foarte bine că românii fug de muncă aşa ca dracul de tămâie. Băi, cum îi curg mucii unuia, cum vine la doctor, că el vrea concediu medical. 14 zile dacă se poate. Şi se mai miră apoi că e dat afară. Că s-a săturat patronul de aşa o lepră. Asta în cazul în care munceşte în privat. La stat e boierie. În fine. Am avut eu aşa un caz, cu unul care a venit şi mi-a spus pe faţă că el vrea un medical de 10 zile. Că nu are nimic. Are de pus parchet la cineva. Bun, îl întreb eu, pui parchet şi câştigi nişte bani, nu? Îţi plăteşte patronul şi concediul, nu? Da, domn doctor. Că sunt vremuri grele. Măcar a fost sincer omul. Normal că nu i-am dat nici un concediu. Motiv pentru el să se botească. Să se pună pe scandal la mine în cabinet. Că nu am suflet. Că nu vreau să-l ajut. Că are copii de crescut. L-am ascultat calm şi apoi i-am dat următoarea replică: „ Am participat eu la facerea copchiilor tăi? Am muncit eu la curul nevestei tale? Ţi-am ţinut eu patul cald când erai plecat? NU!! Corect? Atunci de ce plm să fur împreună cu tine, pentru familia ta? Mie îmi place libertatea. Nu vreau să scriu cărţi din pârnaie.” Ştiţi ce a făcut minunatul pacient? M-a reclamat că i-am vorbit urât şi i-am încălcat drepturile. Cât tupeu să ai ca să faci aşa ceva?  Mă-sa are vreo 56 de ani. Nu a muncit nicăieri niciodată, dar vrea să-şi facă pensie de boală. Că nu ştiu ce dracu mai are. Păduchi pe creieri, cred că. Am repezit-o şi pe ea. Neam de hoţi. Probabil mă va reclama şi hoaşca asta bătrână. Că nu vreau să o ajut să fure statul.

Şi sunt multe cazuri. Cazuri care te scârbesc, cazuri care te fac să regreţi că te-ai făcut medic. Cazuri în care eşti tentat să dai dracului deontologia şi să-i fuţi un cap în meclă aşa zisului pacient. Măcar să aibă motiv să stea în medical. Eu mă duc la cabinet şi când am febră şi când mi-e rău şi când abia merg. Îmi permit doar 7 zile de concediu pe an. Alţii abia se angajează şi deja au pretenţii. Că au ei drepturi. Sau altele, care abia se angajează şi după prima lună de muncă rămân borţoase. Că au ele drept de montă. Başca, mai dau şpagă pe unde se poate şi îşi mai iau şi concediu de risc maternal. Şi stau, frate, cu anii numai în medicale şi, după ce fată, în concediu de creştere a copilului. Şi plătesc pentru ele patronii, casele de asigurări de sănătate şi casele de pensii. Şi ele au un stagiu de cotizare de maxim o lună. Dar cheltuie sistemul milioane. De unde? Din banii proştilor care muncesc. Acum vor sări Costicii în capul meu. Că şi eu sug banii statului. Băh boilor, eu pentru fiecare leu pe care-l primesc de la stat muncesc de mă cac pe mine. Fac apostolat. Umblu prin zăpezi şi noroaie, am de a face cu tot felul de oligofreni, iau purici şi râie, uneori chiar tuberculoză. Nu am sărbători, nu am zile liniştite. Pentru asta îmi merit fiecare leu. Înjuraţi-i pe ăia care iau bani de la stat şi stau toată ziua şi freacă pula, că se dau ei necăjiţi. Nu pe mine. Să vă intre bine în cap: finalitatea muncii o reprezintă banii. Nu mă mai futeţi cu jurământul lui Hipocrat. Că şi voi juraţi la biserică atunci când vă căsătoriţi şi apoi mergeţi la curve. Toţi. Nu sunt obligat să-mi pese de toţi asistaţii. Şi ştiţi de ce? Pentru că eu, spre deosebire de mulţi, respect banul public. Pentru că muncesc în draci să plătesc tot felul de taxe. Aşa cum reuşesc să o fac. Uneori cu întârziere, alteori la timp. Eu sunt ăla care plăteşte pentru voi, cu munca mea, nu ăla care nu ştie cum să mai tragă ţepe.

Multă prefăcătorie e pe lumea asta. Am fost să-mi spăl maşina. Că era plină de noroi. De ce? Pentru că am fost pe teren., la dracu în praznic, să vizitez un bunic cu accident vascular. M-am umplut de glod. Când am venit înapoi la cabinet, m-am descălţat şi mi-am spălat bocancii în chiuvetă. De ce m-am dus? Pentru că îmi pasă de adevărata suferinţă, nu de cea mimată. În fine. Am băgat maşina în cabină la spălătorie. Lângă mine, un ML gri. Beton maşina. Nouă. Interior de piele albă, navigaţie, o droaie de butoane, de ecrane, ce mai?, ultimă generaţie. Proprietarul era un preot. Am stat şi am comparat maşinile. A mea, un Volvo obosit, de vreo 14 ani. A lui, un Mercedes nou. A mea, murdară de noroi. A lui, impecabilă. Eu, îmbrăcat modest. El, sacou, pantofi de piele, cămaşă scumpă, parfumat. Doi oameni îmbrăcaţi în negru. Eu şi el. Doi oameni cu căi diferite în viaţă. Eu apostol. El afacerist în domeniul cu care se prosteşte turma cel mai uşor: credinţa. Eu am plătit 20 de lei. El a făcut o cruce deasupra mâinilor patronului. Uite aşa, eu veşnic voi merge cu hârburi şi el veşnic va merge cu Mercedesuri. Deşi amândoi avem grijă de oamenii în suferinţă. Eu de trup, el de suflet. Oare care dintre noi va ajunge în raiul ăla, unde, mai mult ca sigur, mă aşteaptă mama?

Să vă spun ceva. Iubesc programul de după amiază. Pe bune. Mă trezesc dimineaţa la 9. Am timp să-mi beau cafeaua în linişte. Uneori, mai merg la sală. Bat în sacul de box o oră, fac duş şi o tai la cabinet. Sunt relaxat, plin de energie. Sunt odihnit.

În starea asta am ajuns azi la cabinet. Pe sală era multă lume, dar eu mă simţeam ca un leu african. Gata de orice. Gata să iau în cap orice problemă. Şi consult, fraţilor. Ca nebunul. Mă implic în orice. Fac domicilii. Internez un copil. Trimit la un coleg pneumolog o fată suspectă de tuberculoză. Dau 3 tratamente pentru râie. Măsor 30 de tensiuni arteriale. Scriu reţetele electronice, mândria CNAS-ului. Sunt dat naibii. Pe la orele 16 am terminat toată treaba, dar am o stare de surescitare maximă. Nu mă pot deconecta. Răspund la orice telefon, fac chiar şi hârtii. Ce mai? Sunt dat dracului. Într-un final mă calmez. Nu vreau să plec acasă. Deschid blogul. Mă citesc. Bate cineva în uşă.

-         Vă rog, fac eu activat.

Beton. Încă un pacient. Era prea linişte. V-am mai zis: e deprimant cabinetul fără pacienţi. Intră un bunic. Îl ştiu. Stă singur. Are o fată, dar soţul ei i-a interzis să-l viziteze pe bătrân. Pe motiv că nu a vrut să-i vândă nu ştiu ce kkt de grădină. În fine.

-         Bună ziua bunicule.

-         Bună ziua domn doctor.

-         Ia loc. Ce ai păţit? Eşti bine? Nu ai fost demult pe la mine. Mai ai medicamente?

-         Mai am domn doctor. Că mi-am cumpărat. Tuşesc de câteva zile. Transpir. Nu pot respira. Fac febră.

-         Bunicule, ia loc. Să te ajut să te dezbraci. Să te consult.

Şi scot de pe el o droaie de haine. În final rămâne într-o cămaşă. Când o dă jos, pe canapea, pe linoleu, pe biroul meu au sărit o mulţime de purici. Nu vă mint. Cred că erau câteva zeci. Purici graşi. Bine hrăniţi. Nu am făcut mofturi ca o domnişoară proaspăt epilată în faţa unui penis păros. Am consultat bunicul. I-am dat tratament. Injecţii. L-am îmbrăcat şi i-am spus să meargă acasă, cu promisiunea că voi trimite o asistentă să-i administreze tratamentul. Am luat de pe fişă numărul de telefon al fiicei lui. Am sunat-o şi am chemat-o la mine. Între timp am intrat în biroul meu privat. M-am dezbrăcat. Am rămas în chiloţi. Am chemat femeia de servici şi i-am dat hainele să le scuture. M-am examinat. Am numărat 12 pişcături de purici. Bine măcar că nu am luat râie. Sau tuberculoză.

Astăzi sunt sănătos. Mâine, cine ştie?

Sursa