Cântăresc de mult cât din catastrofa actuală națională este furt/jaf, cât prostie crasă și cât exhibare nestăvilită a trăsăturilor de caracter, așa zisele românisme: (lipsa punctualității, promisiuni fără acoperire, principiul „merge și așa”, ciubucăreala, impertinența, oportunismul etc). Nu am găsit un răspuns, dar pe undeva dau o pondere uriașă și prostiei individuale. Fiecare român adult la locul său, care văzând clar că ceva nu-i bine, nu face demersuri să schimbe în bine, atât cât ține de el.

Exemplu didactic. CARDURILE. (Altceva decât vă așteptați!)

Ele au fost trimise în plic închis, lipit, normal, prin poștă.

Cineva la București a decis, într-o zi, ca fiecare card din plic să fie lipit cu ceva „gen prenadez”, de foaia explicativă. EXTREM de aderent. Pe bandă rulantă: card- coală A 4- prenadez- lipit. Să plece cardul la drum!

Mi-l și imaginez pe acela care, sorbind din cafea, și-o fi spus: „Băi Gigel,hai să le mai lipim și de foaie, ca să fie sigur!”. Nu s-a gândit o clipă la următoarele:

1. Că, dezlipite de-acolo, pe carduri rămâne lipici aderent ca dracu, pe care nu-l vezi, dar care, după o vreme, va îmbâcsi cititoarele medicilor, stricându-le. Dacă nu se prind de figură.
2. Că milioane de români vor fi nevoiți să belească cu degetul uscat lipiciul acela până iese, apoi să dea cu apă curată și un șervețel.
3. Că lipitul a fost inutil, dar consumator de muncă și buget.

Și atunci mă întreb: pur și simplu acela care a decis lipitul a fost prost, nu s-a gândit la rezultatul de acasă? Nu s-a sfătuit cu nimeni? Sau a bătut ceva palmă cu un distribuitor de lipici din China? Sau ambele? Niciuna? Altceva?

Cert e că eu și asistenta, juma de zi frecăm pe carduri, fiindcă până-i explic nanei Floare ce să facă, mai rapid fac eu. Fuck eu.

Ș-apoi ne mirăm că Otilia va scrie un poem erotico isteric despre frecatul cardului și masatul și belitul lipiciului de pe suparfața lui. În los să scrie despre primăvară, vrăbiuțe și îndrăgostiți la marginea codrului din Hășmaș.

Sursa