Cum aș putea să intervin într-o discuție pro sau contra vaccinare?spune medicul Elena Copaciu pe reteaua de socializare FB

 După ce s-a născut fratele meu cel mare, părinții au mai avut o fetiță, care a murit la 3 luni, în 1954, într-o epidemie de tuse convulsivă! La 3 ani a venit pe lume fratele mijlociu și, cândva după 1960, eu. Nu știu dacă în acele vremuri grele părinții mei ar fi decis să aibă 4 copii. Erau trecuți de 33 de ani amândoi și poate că dorul niciodată ostoit după minunea aceea de copil i-a făcut să ia decizia aceasta. Tatăl meu nu a scos niciodată o vorbă despre copil. Doar că am primit la naștere numele ei. Întocmai. Era ca și cum le-ar fi fost adus copilul înapoi! Mama a vorbit puțin în copilăria mea despre copilul pierdut. Și mereu își reproșa că nu a reușit să o izoleze de copiii bolnavi la vremea aceea, că nu a reușit să o apere și nu își revenea din șocul morții sale rapide! Pe măsură ce anii au trecut, avea noaptea coșmaruri că, undeva fetița trăiește și este singură, înfometată și îi este frig! În ultimele luni de viață, avea momente de panică terifiantă și mă ruga să îi promit că o să am grijă de ea, că nu o să îi lipsească nimic și că o să o dăm la școală!..

.

În lumea copilăriei mele nu prea exista o casă în care să nu fi fost victime ale bolilor pentru care ulterior s-au găsit vaccinuri! Multe decenii din secolul 20, copiii mureau de bolile copilăriei( femeile nășteau cîte 7-8-10, dar ajungeau la maturitate 2-3!); mamele erau terorizate că, odată ajunși la maturitate, băieții mureau în războaie( și tot la 20-30 de ani Europa era traversată de războaie nimicitoare) și fetele la naștere (hemoragii incotrolabile sau infecții puerperale pentru care nu existau antibiotice) sau de tuberculoza care făcea ravagii și cu greu se putea vindeca! În 1918, la marea epidemie de gripă spaniolă, au murit părinții bunicii mele paterne și sora cea mare! 5 orfani. Au trecut în casa rudei celei mai apropiate, prefectul de Silistra. Când bunica s-a căsătorit, soacra sa a decis ca, odată cu mireasa să aducă la ei în casă toți orfanii( să nu mai treacă încăodată prin trauma despărțirii). Și de la dânsa au plecat cu toții să își facă rost în viață. Între timp, soția prefectului de Silistra a murit la naștere și bunica a avut grijă de unica ei fiică, iar legătura dintre ele două a rămas pe viață!

.

În 1956-57 Europa era zguduită de epidemia de poliomielită! În jurul nostru, aproape nu a rămas familie cu copii neatinși de virus! Au murit mulți copii, au supraviețuit copii cu sechele motorii grave sau cu retard neuropsihic important. Știu astfel de copii îngrijiți cu multă dragoste și dăruire în familie vreme de zeci de ani! De părinți bolnavi și ei octogenari- nonagenari pe care poate numai grija pentru copiii aceștia bătuți de soartă( ajunși și ei la 60-70 de ani) îi mai ținea în viață! Îmi revine mereu în minte o scenă sfâșietoare de la înmormântarea mamei unuia dintre acești copii, cu sechele grave cerebrale, care stătea lângă sicriu și spunea legănându-se: ”dor de mamă, dor de mamă!”...Și toți erau copii normali la naștere și cu dezvoltarea frumoasă pe care o au toți copiii în familii care și i-au dorit și îngrijit cu devotament și înainte și după boala cumplită care le-a frânt destinele! Ca medic, singurul vaccin de care mă temeam era cel antipolio, pentru că era făcut cu virus viu atenuat și exista riscul ”încălzirii” tulpinii care putea da ulterior boala! Acum și riscul acesta este îndepărtat, în vaccinuri fiind virus inactivat. Și dacă se spera că până în anul 2000 boala va fi eradicată, încă mai apar focare de boală!

.

Am ”experimentat” pe propria piele o reacție vaccinală gravă și efectele vaccinării obligatorii de prin 1972 când ni se făcea la școală vaccinul antiholeric, fără prea multe informații și, evident, fără acordul părinților! După 90 s-a putut efectua și vaccinul contra virusului hepatitei B! Între timp căpătasem un teren plurialergic, după fiecare rapel îmi înțepenește umărul la brațul la care se injectează, dar nu mi-aș pune problema să nu îl fac, câtă vreme toată copilăria am asistat la lupta pentru supraviețuire a unuia in unchii mei care a făcut prin anii 70 o formă gravă de hepatită B după injecții cu seringi nesterile la un dispensar medical!

.

Ca medic am văzut consecințele nevaccinării BCG- copil de 18 luni cu meningo encefalita TBC – ”scăpat” la vaccinare în maternitate. Locuiau cu bunicul care a făcut TBC pulmonar. Ancheta epidemiologică neglijentă nu a sesizat pericolul( acum însă am avut nevoie să aducem vaccinul din Bulgaria, pentru o urgență în familie!)...am văzut ce repede se moare de meningită meningococică, am văzut copii cu pancencefalită sclerozantă subacută- complicație redutabilă a rujeolei! Și asist perplexă la epidemia actuală: mii de cazuri de boală și zeci de decese! Plus discuții emoționale pro sau con! Ceea ce presupune lipsă de profesionalism și mult diletantism! Vorbim de vieți de copii! Autoritățile sunt obligate să facă un plan de gestionare a tuturor riscurilor, să elaboreze măsuri pe termen scurt si mediu! Să aduca dozele de vaccin in cabinetele medicilor de familie și farmacii! Să decidă schemele de vaccinare. Mai e nevoie de o campanie susținută de comunicare! Fiecare părinte să știe ca poate alege varianta pe care o considera cea mai sigură pentru copilul său. Și să știe că risc zero nu există! In orice decizie va exista și un risc asumat, vaccinat sau nevaccinat, copilul trebuie să fie în siguranță! Istoria rămâne în urmă, dar trebuie să fim conștienți că aparenta siguranță și imunitate la boli transmisibile de acum, se datorează și programelor de zeci de ani de vaccinare pe scară largă. Mai mult nu aș putea spune eu, care poate am venit pe lume și din lipsa vaccinurilor! Mereu mă întreb însă, ce ar avea de spus pe tema aceasta sora pe care nu am cunoscut-o niciodată!....R.I.P.

Autor  Elena Copaciu   medic primar ATI

Foto  clinicaromgermed.ro