În ultima vreme sunt bombardat de peste tot cu noua (şi cea mai la modă) spaimă a românilor: sindromul hemolitic uremic: un subiect care face senzaţie, despre care toată lumea scrie, care aduce litere multe şi roşii şi în ochi săritoare pe toate posturile româneşti.

Ce este sindromul hemolitic-uremic?

Despre ce e vorba? O chestiune despre care am auzit de pe când eram student (deci, nu: nu e o inovaţie, nici vreo noutate absolută). E un sindrom (= complex de simptome asociate care caracterizează o anumită „boală”) care apare la copilul mic (sub 5 ani), după câteva zile de suferinţă intestinală (enterocolită adică, în păsăreasca medicală) caracterizată în mod obligatoriu de scaune sangvinolente (adică, o anumită formă de diaree la care se observă sângele printre fecale), şi care constă în asocierea următoarelor trei suferinţe:

1. anemie (= scăderea hemoglobinei) hemolitică (= prin scăderea numărului de globule roşii) microangiopatică (= datorată suferinţei vaselor mici din tot organismul, care sunt afectate de o toxină) cu schizocite (= „cioturi” de globule roşii, care se pot vizualiza la microscop)

2. trombocitopenie (adică, scăderea numărului de plachete sangvine: celulele despre care anatomia de liceu spunea că intervin în repararea vaselor de sânge); celulele astea, trombocitele, se duc să repare ce a stricat în vasele mici de sânge toxina; dar „peticul” pe care îl fac când se sudează ele una de cealaltă pentru a opri sângerarea (sângerare care este vizibilă în scaun, cum spuneam mai sus) este supradimensionat (e ca un „ghem” care blochează într-un final complet vasul de sânge – ghem pe care noi, medicii, îl denumim, savant, tromb, dar care în popor e denumit şi „cheag de sânge”).

3. insuficienţă renală (sau, mai pe şleau spus, rinichiul nu mai funcţionează cum trebuie); suferinţa renală apare pentru că vasele de sânge ale acestuia sunt înfundate de trombii (cheagurile) de mai sus. Copilul, după instalarea insuficienţei renale, nu mai urinează şi are nişte parametri crescuţi în sânge (ureea, de aceea fiind denumit sindromul şi uremic).

Două chestiuni merită însă punctate: (1) nu orice toxină poate provoca acest sindrom (e doar apanajul câtorva tipuri de Escherichia coli (E. coli, prescurtat), care sintetizează toxina Shiga (verotoxina); şi (2) nu doar vasele de sânge din rinichi sunt afectate (vătămarea lor, însă, e „zgomotoasă” şi observabilă): sunt afectate şi vasele creierului (fapt care duce la apariţia convulsiilor şi, în caz de sângerări cerebrale masive, la deces).

Ce este E. coli?

E. coli este un grup mare şi extrem de diversificat de bacterii, unele dintre care există în mod normal în organismul oricărei fiinţe umane şi fac parte dintre bacteriile care asigură sănătatea (subliniez, SĂNĂTATEA) tractului nostru intestinal (ele sunt, printre altele, responsabile de sinteza vitaminei K în organism).

Cel mai frecvent ai auzit, poate, la doamnele din viaţa ta de colibaciloză (da, vine de la coli, familia de bacterii care au formă de bacil – adică bastonaş).

Există E. coli în apa de băut, există peste tot, în interiorul nostru şi în jurul nostru – unele tipuri provocând boli (diaree, meningite, infecţii urinare, suferinţe respiratorii), altele fiindu-ne indiferente.

Dintre miile de varietăţi de E coli sunt doar câteva capabile să provoace sindromul hemolitic uremic (de obicei, dacă e să fim savanţi, fiind vorba de O104:H4 sau de O157:H7 - care sunt cele mai frecvente, dar nu unicele!).

Am putea să fim ceva mai atenţi la igienă. Şi când spun asta, mă refer la schimbarea hainelor şi spălatul mâinilor imediat ce am intrat în casă. La spălatul pe mâini înainte şi după fiecare manevrare a alimentelor / ustensilelor de bucătărie / hainelor, jucăriilor şi accesoriilor care ţin de îngrijirea copilului. Am putea avea mai multă grijă la ce consumăm (produsele „bio” sunt mai sănătoase, dar îngrăşămintele naturale pot fi o sursă de E. coli aducător de boli) şi, mai ales, la cum preparăm ceea ce consumăm.

Se transmite fecal - oral (sau, cum se zice în popor, „prin mâini murdare”: poţi găsi E. coli în carne (de vită sau oaie în special), pe legume şi fructe, în apă („concentraţia” de E. coli fiind un indicator de calitate a apei), în lapte şi produse lactate. O poţi purta pe mâini oricând, o poţi lua de oriunde. Acesta fiind şi motivul pentru care e posibil să mai auzim încă de cazuri noi.

Scapi de ea (bacterie) prin spălare temeinică (a legumelor şi fructelor, a mâinilor) şi procesare termică (pasteurizare/fierbere lapte, gătirea corespunzătoare a cărnii).

De ce toată poliloghia asta?

Pentru că sunt câteva chestiuni importante de reţinut de mai sus:

-copilul mic trebuie urmărit ca evoluţie, de obicei în jur de o săptămână, înainte de a putea pune diagnosticul corect: înainte de a trece acest interval, nu există componentele care constituie sindromul;

-cum condiţiile din unele (multe?) spitale sunt uşor precare (ştim, am auzit, se sifonează banii din sănătate, nu sunt suficiente fonduri – nu mai contează cauzele), fără o succesiune de analize/teste (hemoleucogramă, frotiu, coprocultură, teste speciale care să identifice eventual toxina aia enervantă de mai sus în sânge, creatinină, uree şi altele) care să fie repetate în timp (seriate, cum ne place nouă doctorilor să zicem) sindromul nu poate fi recunoscut şi diagnosticat de medici.

-tratamentul unui caz de sindrom hemolitic-uremic nu este nici simplu, nici uşor: sunt necesare transfuzii de sânge (pentru corectarea deficitelor de globule roşii şi trombocite), dializă (pentru a înlocui rinichii nefuncţionali, până la vindecarea lor), antibiotice (pentru a combate infecţia şi, implicit, pentru a suprima sursa de toxină); aşadar, nu orice spital este echipat pentru a putea combate boala.

De ce ne mor copiii?

Pentru că nu suntem o naţiune educată în spiritul igienei şi sănătăţii: de câte ori ai mâncat un fruct nespălat sau ai gustat o roşie de la piaţă (eu unul, beau şi apă de izvor şi mănânc şi fructe nespălate... ). De câte ori ai fumat fără să te speli pe mâini, sau ai intrat în casă după ce te-ai ţinut de bara din metrou/autobuz şi ţi-ai pupat copilul înainte de a te spăla pe mâini şi înainte de a te schimba de hainele în care ai umblat la muncă sau pe stradă? Toate acestea pot fi căi de transmitere a microbului nenorocit numit E. coli...

Pentru că de multe ori neglijăm sănătatea: să fim serioşi, câţi dintre noi au dat fuga la medic la primul scaun diareic în copilărie, şi câţi din noi au băut ceai de mentă, au luat câteva pastile (după bunul-plac) şi au aşteptat să treacă de la sine? Iată, constatăm acum cu stupoare că banala diaree poate fi doar primul simptom al unei boli de care se poate muri...

Pentru că nu toate spitalele sunt egale, oricât de mult ne-am dori asta: unele spitale nu sunt dotate corespunzător – de aici necesitatea de a transfera copilul (sau, cum citesc de zor pe site-uri teorii conspiraţioniste, de a „plimba copilul de la un spital la altul”).

Pentru că sindromul hemolitic-uremic este o boală rară: în lume se estimează că apare doar la 2 până la 6 copii din 100.000 într-un an. Ca să îţi faci o idee, gripa apare la 20-30 de copii din 100 (deci e de vreo 10.000 de ori mai frecventă). Dar, deşi este rară, are complicaţii severe şi perturbă întreg organismul unui copil!

Pentru că demersul de a localiza sursa de infecţie este unul titanic: se caută practic acul în carul cu fân (sau, în cazul nostru, se caută E coli cel vinovat în orice ar fi putut intra în contact cu copilul: mâncare, haine, mediu – să nu uităm că un bebeluş duce aproape orice la guriţă, putându-se contamina practic de oriunde).

Cu ce poveşti ne intoxică mass-media şi mediul online?

Multe. Fără număr. Conspiraţioniştii prosperă. Suntem intoxicaţi din toate direcţiile cu baliverne scornite de amatori de senzaţional, care nu se obosesc să verifice datele şi care doresc doar să fie în centrul atenţiei (atenţia înseamnă trafic pe site, traficul pe site înseamnă bani încasaţi din publicitate):

„Antibioticele sunt de vină”: nu. Poate doar în măsura în care se prescriu prea des, prea cu lejeritate: când antibioticele se iau „ca bomboanele”, fără a fi de fapt necesare, bacteriile care vin în contact cu ele învaţă să se apere – dezvoltă astfel „rezistenţa la antibiotice”. Adică, ajungi la punctul în care bacteria devine imună la substanţa care ar trebui s-o omoare. Se poate ajunge la punctul în care acea varietate de E. coli care îmbolnăveşte copiii să nu mai poată fi tratată.

„Orice diaree trebuie dusă la medic”: nu. Mai precis, nu de teama sindromului hemolitic-uremic. Cum spuneam, doar dacă scaunele sunt sangvinolente există posibilitatea (mică!) să apară eventual un sindrom hemolitic-uremic.

„E de la lapte/lactate”: nu cred. Din informaţiile mele, un copil avea 4 luni, iar altul 6-7 luni la momentul îmbolnăvirii: cel puţin primul nu avea voie să consume lapte şi lactate din comerţ (diversificarea alimentaţiei începe mai târziu). Cu excepţia situaţiei în care părinţii nu au manevrat corect (steril) hrana copilului.„E de la vaccinuri”: NU. Cu siguranţă nu. Vaccinul hexavalent incriminat se face la 2 luni, la 4 luni şi la 11 luni (schema valabilă din 2014). La un an se face vaccinul ROR (rubeolă - oreion - rujeolă) - care nu are nimic în comun cu hexavalentul. Cât timp există copii de vârste diferite, nu poate fi „vaccinul” vinovat. Cum înţeleg că un copil avea 3 ani la internare, nu avea de făcut niciun vaccin. Dincolo de asta, un vaccin nu poate să apară pe piaţă fără respectarea unor norme şi reguli foarte stricte (impuse şi verificate şi de alţii, gen Agenţia Europeană a Medicamentului, şi nu doar de noi românii).

„E vaccinul acela cu eticheta în rusă, care nici măcar nu trebuie folosit în UE/România”: aiurea! Hexaxim (varianta non-UE) este unul şi acelaşi lucru cu Hexacima (varianta comercializată în UE), produse de acelaşi producător (Sanofi Pasteur); introducerea lui în România se face în baza unor proceduri de urgenţă, Agenţia Europeană a Medicamentului garantând că ele sunt identice. NU este un vaccin experimental şi NU implică niciun risc doar pentru că ambalajul şi prospectul sunt în altă limbă.

Ce putem face?

Am putea să fim ceva mai atenţi la igienă. Şi când spun asta, mă refer la schimbarea hainelor şi spălatul mâinilor imediat ce am intrat în casă. La spălatul pe mâini înainte şi după fiecare manevrare a alimentelor / ustensilelor de bucătărie / hainelor, jucăriilor şi accesoriilor care ţin de îngrijirea copilului.

Am putea avea mai multă grijă la ce consumăm (produsele „bio” sunt mai sănătoase, dar îngrăşămintele naturale pot fi o sursă de E. coli aducător de boli) şi, mai ales, la cum preparăm ceea ce consumăm. Spălarea atentă a legumelor şi fructelor, gătirea corectă a cărnii, fierberea laptelui sunt un minimum de măsuri necesare.

Am putea fi mai selectivi la sursele de informare: oricine poate scrie pe internet, dar nu oricine ar trebui s-o facă. În chestiuni medicale ar fi de preferat să fie urmăriţi cei care au o pregătire medicală sau purtătorii de cuvânt ai unor instituţii (Agenţia Medicamentului, Ministerul Sănătăţii etc.). Altfel, ne transformăm în zvonaci şi contribuim la generarea unor isterii în masă inutile.

Am putea pune mai puţină presiune pe medicii implicaţi în tratarea copiilor bolnavi: crede-mă, e greu să te concentrezi când eşti arătat cu degetul şi pus la zid din cauza unor zvonuri aberante.

Am putea pune mai puţină presiune pe toţi cei care încearcă să descopere sursa bolii: ei sunt în căutarea unui ac în carul cu fân – iar presiunea publică nu face decât să precipite găsirea unui ţap ispăşitor. Vorbim de teste de identificare a tipului de E. coli (care durează, care trebuie confirmate şi reconfirmate, care trebuie comparate cu tipul de care suferă copiii) – şi toate acestea cer timp.

Trăim în evul vitezei, al digitizării. Vrem rezultate rapide, vrem vindecări spectaculoase, vrem prinderea vinovaţilor, vrem căderi de capete şi vrem să ştim şi să-nţelegem totul.

Dar uităm că E. coli nu are acces la internet, nu creşte mai rapid în laborator doar pentru că aşa vrem noi, şi nu dispare într-o clipită din organismul pe care l-a invadat.

Uităm că organismul are propriul lui ritm de refacere – fiecare individ, fiecare copil se vindecă în ritmul lui.

Uităm că suntem oameni, şi că fiecare ar trebui să se limiteze la ceea ce ştie mai bine. Iaca, de exemplu, eu sunt medic. Din acest motiv, când am decis că vreau să îmi schimb singur farul de la maşină, am pierdut două ore şi am ajuns tot la mecanicul auto (care l-a schimbat în 15 minute). Atunci am învăţat că, la unele chestii, chiar nu mă pricep – şi le-am lăsat în seama celor mai competenţi ca mine.

Graba strică treaba: anchetele făcute în viteză pot fi incomplete sau, şi mai grav, greşite. Diagnosticele puse pe fugă pot fi incomplete sau, şi mai grav, greşite.

Informaţiile „înghiţite” la prima lectură, nedigerate, pe negândite, pot fi incomplete sau, şi mai grav, greşite.

 Comentariile se pot adauga aici pe pagina autorului

Sursa