Norme Coca 2023 - 2024

Medicul Ion Bruckner (69 de ani) vorbeşte despre efectele educaţiei comuniste în comparaţie cu lecţiile învăţate într-o reputată familie de intelectuali.

Nu-i deloc curios că profesorul Ion Bruckner urmăreşte serialul de televiziune „Dr. House“. Şi el, şi medicul excentric din film au, până la urmă, aceeaşi meserie. Numai că românul n-are chiar atitudinea aceea sfidătoare de american vanitos. Zice că poţi fi genial şi dacă eşti blând. Iar Ion Bruckner încearcă să fie blajin cu pacienţii săi. Să empatizeze cu suferinţa fiecăruia. Asta-i o parte din tratament.
„Weekend Adevărul“: Sunteţi născut în aprilie ’44, în Bucureşti. După bombardamente.
Ion Bruckner: 
Bombardamentul cel mare a fost pe 4 aprilie. Evident că eu n-am nicio memorie din perioada respectivă(râde). Ştiu că părinţii mei locuiau pe bulevardul Elisabeta. Când a început alarma, mama a fugit în baie, care era camera cea mai retrasă. S-au spart geamurile, au sărit cioburi, dar atât.N-a plecat în refugiu?
Nu. Părinţii mei lucrau amândoi – tata se întorsese de pe front, iar mama lucra la o instituţie de care mie mi se rupe sufletul, adică la Institutul Cantacuzino. Şi la Spitalul de Boli Infecţioase. Ca atare, n-aveau cum să plece.Până unde-a fost pe front tatăl?
A fost medic, dar nu cred c-a ajuns până la Cotul Donului. El nu prea povestea din război. Îmi mai spunea cum se fereau, sub pervazul ferestrei, când veneau bombardamente. Cei care povesteau erau profesorul Ion Juvara, care-a făcut frontul până la Don, şi profesorul Dumitru Vereanu, un mare chirurg de copii şi părintele chirurgiei infantile din ţara asta, care a fost pe o navă pe Dunăre. Unele poveşti par neverosimile pentru zilele noastre. De exemplu, spunea că plăgile de război infestate cu muşiţă, adică larve de muscă, se vindecau mai uşor, fiindcă alea mâncau ţesutul distrus şi lăsau ţesutul curat. În timp ce plăgile neinfectate supurau, evoluau mai prost.

A fost ministru la Sanatate

Numele: Ion Victor Bruckner
Data şi locul naşterii: 22 aprilie 1944, Bucureşti
Starea civilă: Căsătorit, un fiu

Studiile şi cariera:
A absolvit în 1967 Facultatea de Medicină a Universităţii de Medicină şi Farmacie „Carol Davila“ din Bucureşti.
În 1974 a devenit medic specialist de medicină internă, în 1979 şi-a dat doctoratul, iar în 1993 şi-a confirmat înclinaţia spre cunoaşterea inimii omului: a devenit şi medic primar cardiolog.
În perioada 1991-1992 a fost decan al Facultăţii de Medicină Generală.
Între 1997 şi 1998 a fost ministru al Sănătăţii.
Din 2007 până în 2011 a fost director medical al Spitalului Clinic Colţea, iar în prezent conduce secţia de Cardiologie a aceluiaşi spital.

Locuieşte în: Bucureşti

Cum a uitat Eminescu de Ştefan cel Mare
Aţi făcut şcoala în perioada de represiune comunistă.
Am intrat la şcoală în ’50 şi am sfârşit liceul în ’61. Dar un copil de 6-7 ani nu-şi dă seama de ceea ce se întâmplă în jurul lui. Sigur, vede că dispar anumite persoane într-un mod neprevăzut. Fără îndoială că, fiind copil, simţi mai puţin. Din păcate – şi cred că toată generaţia mea suferă de lucrul ăsta –, ceea ce ne-a adus acea perioadă a fost gândirea dublă.

Cum adică?
Adică să nu spui la şcoală ce se vorbeşte acasă. De pildă, eram prin clasa a V-a, deci mărişor, iar profesoara de română spune: „E curios, copii, că Eminescu, deşi moldovean, n-a pomenit în nicio poezie de-a lui de Ştefan cel Mare“. Eu, care citisem acasă nişte ediţii mai vechi cu poezii de Eminescu, am ridicat două degete: „Cum să nu? A scris «Doina». «De la Nistru pân’ la Tisa»“. A doua zi a chemat-o pe mama la şcoală.

De ce?
A chemat-o ca să m-avertizeze să nu mai spun tâmpenii. Era o blasfemie. Această tară, de a nu spune ce gândeşti, tară pe care toată generaţia mea cred că o are, este o realitate. Şi nu numai generaţia mea, dar şi generaţiile care au urmat până când s-a putut vorbi liber. În clipa în care ai şti că, dacă vorbeşti ceva greşit, riscaţi şi tu, şi familia ta foarte mult, evident că asta dă o deformare mentală. Am avut şi beneficii în acea perioadă, dacă beneficii se pot numi.

A făcut franceza cu soţia lui Nae Ionescu
Ce beneficii puteaţi avea?!
Erau foarte multe persoane dintr-o lume care dispărea. Erau, de pildă, profesori cunoscători de limbi străine. Astăzi, nu mai poţi oferi asta copiilor. Astăzi, învaţă limbi străine de la nişte profesori care au învăţat şi ei, la rândul lor, limbi străine de la facultate. Atunci, erau oameni de origine străină. De pildă, profesoara mea de germană, o doamnă deosebită, era fosta directoare a Şcolii Germane din Bucureşti. Era jumătate grecoaică şi jumătate nemţoaică. Domnişoara Constantinidi. Ca şi profesoara de franceză, nu m-a-nvăţat doar limba, ci şi literatura, şi mult mai multe. I-aş putea pomeni pe toţi şi poate că ar fi o datorie morală să-i pomenesc, pentru că au fost nişte oameni deosebiţi. Franceza am făcut-o cu doamna Elena Ionescu, soţia lui Nae Ionescu. Ea era de origine franceză.

Vă povestea despre Măruca Cantacuzino?
Nu se lansau în poveşti din astea, fiindcă un copil poate să spună mai departe. Şi atunci, nu trebuie să vorbeşti ceea ce n-ar trebui să se afle. În felul ăsta, totuşi, o mulţime de lucruri care ar fi putut fi memorate nu mai sunt ştiute.

Neamţul care a vrut să fie român
Altminteri, se vorbea politică în familie?
Nu. Cel puţin, în faţa mea cât mai puţin.

Dar tatăl dumneavoastră a fost obstrucţionat ori ajutat în vreun fel de politic?
Mi-e greu să răspund la această întrebare judecând-o retrospectiv. Tata şi-a făcut meseria cât a putut de bine. În perioada postbelică, avea trei servicii: lucra la profesorul Danielopolu, la „Filantropia“, lucra la Institutul de Bacteriologie cu Mihai Ciucă şi Ionescu-Mihăieşti şi dădea consultaţii şi la o policlinică a Căilor Ferate. Bunicul meu a fost inginer constructor. Dacă e să mă laud, a fost director la Direcţia de Poduri a Ministerului Transporturilor. A construit o mulţime de poduri dintre care multe încă funcţionează. A fost inginerul care a asigurat construirea crucii de pe Caraiman. După aceea, a ieşit de la Căile Ferate şi a fost inginerul-şef al Băncii Naţionale. S-a prăpădit în ’46. Bunicul a declarat, când a s-a pus problema să fie inclus în grupul etnic german, că el e român. Poate că nu i-a mers foarte bine în perioada când a declarat asta, dar probabil că i-a servit apoi. Bunicul n-a apucat însă marile schimbări.

Când se încerca reunirea etnicilor germani?
La sfârşitul anilor ’30, coordonaţi din Germania. Acuma, grupul de etnici germani reali din România s-a diminuat foarte mult. În anii ’80, foarte mulţi au plecat în Germania. Cred că asta a fost o pagubă, pentru că erau nişte oameni care au trăit în bună relaţie cu populaţia românească, n-au avut conflicte şi erau meseriaşi de bună calitate.

„Cabinetul meu din satul Vernesti era intr-un grajd“

Cum arăta Bucureştiul în anii ’50?
Asta-i o întrebare la care-mi face plăcere să răspund. Gândiţi-vă că, atunci când eram eu copil, mai erau încă birjari muscali la Sfântul Gheorghe. Stăteau lângă piaţă. Stăteau lângă trăsuri negre, îmbrăcaţi în caftane, erau o pată de culoare. Apoi, pe bulevardul 6 Martie, veneau căluşari şi dansau chiar în mijlocul străzii. Erau oameni cu cobiliţa care vindeau pe stradă. Era un aspect mai rural, dacă vreţi. Dar mai natural. Pe bulevard circulau tramvaie. Cu tramvaiul 15 mergeam la gară, unde locuia bunica. Era cu totul alt Bucureşti.

În copilărie, mergeaţi la serviciul părinţilor, vă jucaţi cu stetoscopul acasă?
Toţi copii fac pe doctorii când sunt mici. Dar, dacă ai şansa ca doi părinţi să fie doctori, mai ales dacă sunt oameni pasionaţi, nu vorbesc filosofie acasă. Vorbesc despe cazurile pe care le au. Mama şi tata şi-au iubit meseria. Or, eu, de copil, am auzit acasă discuţii despre aspecte medicale. Mama voia să fac Medicina, tata a zis să fac ce vreau. Am făcut Medicina şi nu regret deloc. Dar am fost bun şi la matematică – profesorul meu voia să dau la Matematică, la facultate.

Aţi intrat din prima la Medicină?
Da. Am intrat în ’61. Erau locuri separate pentru diverse categorii: locuri speciale pentru mediul muncitoresc, erau fel de fel de baraje. Dar a fost primul an în care nu s-a mai ţinut cont de nota socială. Eu am dat examene scrise la biologie, anatomie, fiziologie, chimie organică şi anorganică şi fizică şi orale la toate acestea plus zoologie, bazele darwinismului.

Capcana primarului
După facultate unde-aţi fost repartizat?
Am fost în trei sate în Buzău: la Şarânga, lângă Pietroasele, la Breaza de Mizil şi la Verneşti.

Cum era?
Foarte pitoresc, puteţi să fiţi sigur! La Verneşti, dispensarul medical era într-un fost grajd. Fusese amenajat frumos, cu două camere şi un antreu. Practic, cabinetul meu era într-un grajd. Când am ajuns acolo, a venit un localnic rotund, roşu la faţă, spunând că a răcit. L-am examinat, i-am dat reţetă, cum învăţasem la facultate. După un timp am aflat că era primarul. Remarcabil gest – ăla era un primar adevărat, venea să vadă cum mă port.

Şi sătenii?
Şi ei erau foarte, foarte respectuoşi. Oameni buni.

Ce este şpaga?
Veneau cu găina la subraţ la consultaţii?
Nu, în principiu. După ce-i vedeam, mai veneau cu ce aveau, dar nu era o regulă. Vedeţi, aici e o limită care ar trebui să fie spusă. Dacă după ce ai tratat un bolnav, el vine cu 10 ouă, un cartof şi o găină, aia nu e mită. Dacă actul medical e condiţionat, asta e inacceptabil şi de neiertat. Dar e dreptul lui să vină c-o floare. Iertaţi-mă, pe mine m-a operat un prieten foarte bun din copilărie. Mi-a mers foarte bine după operaţie, aşa că am dus un cadou în clinică: o tavă cu prăjituri, şampanie. „Vă mulţumesc că m-aţi făcut bine.“

Aţi fost în Franţa, în ’79, la o bursă de-un an. Cum aţi reuşit să plecaţi?
Trebuia să fie bursă de un an, s-a redus la şase luni, dar am stat, de fapt doar trei luni. A fost un concurs, l-am câştigat, dar am avut şi o reclamaţie.

Din partea cui?
Din partea unui coleg, normal. Cele mai multe reclamaţii sunt de la colegi. După trecerea anilor, am aflat şi obiectul reclamaţiei: de ce să merg eu, fiul unui burghez, la bursă şi să nu meargă fiul unui muncitor. Şi-atunci, a fost împărţită bursa în două. Dar, asta se întâmpla în anii ’80, când s-a strâns mai tare şurubul, aşa că după trei luni am fost chemat acasă, cu promisiunea unei prelungiri. Inutil să spun că nu s-a mai prelungit. ;

„Cele mai triste atitudini ale pacientilor sunt de motivatie religioasa“

Ce procupări aveaţi dumneavoastră în copilărie? De-a ce vă jucaţi? Generaţiile de-acum se joacă mai mult pe calculator.
Calculatorul e o invenţie modernă, nu era pe vremea mea (râde). Genială invenţie modernă, fără nicio îndoială, poţi să scrii asta, nu mi-e ruşine. Eu am început să lucrez ca asistent în Colţea în ’71. Acum 43 de ani. Atunci, ca tânăr asistent, când profesorul făcea o comunicare, când noi făceam o observaţie oarecare, desenam graficele cu mâna, cu Rotringul, scriam cu şabloane, apoi mergeam cu ele la fotograful spitalului care făcea din ele diapozitive. Acum, mă duc la calculator, intru în PowerPoint şi scriu. Un alt avantaj al calculatorului e cel de informare. Pot căuta orice subiect. Pe de altă parte, are nişte limite. Un student care învaţă de pe calculator va fi întotdeauna limitat. Când citeşti într-o carte, vrând-nevrând, citeşti mai mult. Dacă te uiţi la bolile degetului mare de la mâna dreaptă, mai afli şi de degetele celelalte, şi de mâna stângă. Pentru mine, calculatorul ca mijloc de informare e de neînlocuit, dar pentru unul care învaţă meseria acum poate să devină o frână, o limitare.

Sunt studenţii de-acum limitaţi?
Se limitează singuri. Din ’71 până acum, am avut o mulţime de studenţi. Dintre toţi, unul singur era nativ prost, adică având un bagaj intelectual mai mic. Am avut leneşi, am avut chiulangii, dar un singur prost. Chiar şi după ’89, când concurenţa a scăzut puternic.

Cum ne pierdem empatia
Computerele sunt în viaţa noastră de mici. Copiii se joacă pe calculator.
Ca mijloc de joc, calculatorul duce la izolare. Copiii se joacă pe calculator cu o maşină, nu cu alţi copii. Joaca e, totuşi, un mod de a te pregăti pentru viaţă. Ca şi în lumea animalelor. Gândiţi-vă la un căţel care nu s-ar mai bate cu alţi căţei, ci cu o maşină. Ce-ar ieşi? Ar mai învăţa cum să dea cu lăbuţele, cum să latre? Copiii devin nişte foarte abili mânuitori – mă uit la ei cum le merg degetele când se joacă pe telefon –, dar, dacă e să interacţioneze cu alte persoane, empatia scade. Maşina e maşină, o scoţi din priză şi la revedere! Pe alt copil nu poţi să-l scoţi din priză. Poate vom ajunge acolo, să scoatem copiii din priză când ne-am plictisit. Orice invenţie are fabuloase avantaje şi nişte limite. Unele dintre ele sunt şi greu de afirmat în mass-media.

La ce vă referiţi?
La marota care se cheamă transplantul de organe. Noi transplantăm două tipuri de organe: unele sunt făcute de Dumnezeu în exces, cum sunt rinichii, ficatul. Dar, dacă vrei să-i iei inima sau plămânii, trebuie să stai să moară ăla ca să i le pui altuia. Cred că acest lucru ar putea stârni o dezbatere morală, pentru că aştepţi să moară un om tânăr, de preferinţă motociclist, ca să-i pui organul altuia. Trebuie să moară! Ar trebui să ne ofere o privire puţin mai înţeleaptă. Mai mult, noi ne plângem că n-avem donatori! Ce-nseamnă asta? Că trebuie să fie cât mai multe accidente?

Dar acceptă familiile celor aflaţi în moarte cerebrală transplantul?
Nu e încă dezvoltat un gen de altruism. În durerea pe care ţi-o provoacă moartea unei persoane apropiate să spui: „Luaţi inima şi puneţi-o în altul!“.

„Omul de la ţară e mai învăţat cu moartea“
V-aţi confruntat cu oameni care nu vor la medici, nu vor operaţii?
Cele mai triste atitudini ale pacienţilor sunt cele de motivaţie religioasă. Să nu-i punem sânge, că Dumnezeu nu permite. Astea sunt nişte limitări. Pe de altă parte, omul de la ţară e mult mai învăţat cu moartea, fiindcă lui îi moare şi găina din curte, îi moare şi căţelul. Are o altă privire asupra vieţii. Fără îndoială că, dacă judecăm în absolut, medicina modernă a făcut nişte progrese enorme. Sunt cancere care pot fi vindecate! Totul este ca bolnavul să sesiseze că s-a-ntâmplat ceva şi ca doctorul să diagnosticheze corect şi să intervină la timp. Asta e, de fapt, marea problemă: de a reacţiona la timp. Aici, amândouă părţile, şi cea suferindă, şi cea medicală, pot să fie vinovate.

La doctor, ca la mecanicul auto
Pentru că nu comunică?
Că nu comunică. Cele mai multe probleme cu care ne confruntăm în cazul reclamaţiilor de malpraxis provin, în cea mai mare parte, dintr-un grav defect de comunicare cu bolnavul. Am văzut asemenea plângeri. În plus, sunt doctori care le spun unor bolnavi cu situaţii severe să stea liniştiţi, că o se să facă bine. Asta-i o prostie! Doctorul încearcă să-i facă bine. Face tot ce poate, tot ce ştie. Pe de altă parte, şi noi avem nevoie de colaborarea bolnavului. O boală care apare la oameni relativ tineri, după 40 de ani, e hipertensiunea arterială – e o boală care nu se vindecă. În România, 40% din populaţia adultă e hipertensivă. Nu poţi trata această boală doar o săptămână – medicina nu se poate face după modelul mecanicului de maşină. Acestea sunt boli cu care trebuie să trăiască, iar bolnavul trebuie să înveţe să trăiască cu boala. Or, noi nu facem educaţie medicală suficientă în acest sens. Hipertensivii spun: „Am luat medicamente, mi-a scăzut tensiunea, nu mai iau“. Trebuie să iei, că altfel creşte la loc. „Am avut colesterolul mare, am luat medicamente, a scăzut colesterolul şi am oprit tratamentul.“ Să vedeţi cum o să crească din nou colesterolul! Nu mă duc la doctor ca la mecanic auto: dă-mi trei pilule, înlocuieşte-mi cauciucurile şi mă fac bine. E un tabel foarte frumos făcut de Comunitatea Europeană de Cardiologie care spune ce risc ai în următorii 10 ani. Păi, o fată de 20 de ani, fumătoare, cu colesterolul mare şi hipertensivă are riscul zero! Aşa e, n-o să moară în următorii 10 ani. Ce faci atunci? N-o tratezi? Tocmai pe ea trebuie s-o tratezi! Trebuie să căutăm s-aflăm esenţa problemelor.

Ce-aveţi cu fumatul?
Pentru partea noastră cardiacă sunt câţiva factori de risc major: fumatul, colesterolul, tensiunea şi diabetul. Dacă le stăpânim pe astea, scădem sigur îmbolnăvirile de inimă. Trebuie să faci exerciţiu fizic întâi şi-ntâi – degeaba alergi pe calculator stând pe scaun şi dând din degete. Trebuie să ţii un regim minor. Dar singurul factor care ţine exclusiv de voinţa bolnavului e fumatul! Ar trebui educaţi, în primul rând, copiii care fumează din teribilism la şcoală. Degeaba încerci să convingi o persoană de 70 de ani să se lase de fumat. Adesea, cădem în ridicol.

Una din doua

Anton Bruckner sau Gustav Mahler?
Grea întrebare. Aş spune Bruckner.
Ion Juvara sau Dan Setlacec?
Sunt mari personalităţi amândoi. Ion Juvara, doar pentru că am lucrat cu el.
Medicină internă sau cardiologie?
Pentru practică, medicină internă.
Nietzsche sau Wagner?
Wagner.
„House“ sau „Anatomia lui Grey“?
House“.

Cum a functionat sistemul de sanatate dupa ’90

Arată bine spitalul acesta.
Are o dotare bună, ar putea face poate şi mai mult, dar asta înseamnă personal, posibilitatea de a-ţiupgrada aparatura. Apar mereu lucruri noi care sunt utile. Nu vreau să mă leg de mass-media în faţa unui reprezentant al mass-media.

De ce să vă legaţi?
Păi, dacă nu face decât să arate carenţele sistemului, n-o să facem sistemul mai bun niciodată. O să învrăjbim cei doi parteneri: bolnavii şi doctorii. Când bolnavul vine la mine cu convingerea că eu nu vreau decât să-i iau banii şi să-l omor, bătălia e pierdută. Eu nu cred că există un doctor care vrea să facă rău. Poate nu vrea să facă un bine cu mult entuziasm, poate nu are competenţă. De exemplu, în ’90, erau 44.000 de doctori în România. Acum sunt vreo 42.000. Numeric, n-a fost o pierdere. Poate a fost una calitativă, nu ştiu. Eu cunosc în spitale oameni de foarte bună calitate. În fne, să presupunem că mass-media descoperă un doctor pe zi care face prostii. Sunt 365 de zile şi 42.000 de doctori. Sistemul funcţionează fiindcă restul de 41.700 îşi face treaba.

„Un glonţ a nimerit-o exact în frunte“
Ce-aţi făcut la Revoluţie?
Tot în Colţea eram, în clădirea veche. Vedeam tot ce se-ntâmplă în piaţă. Şi am văzut şi consecinţele a ceea ce se întâmpla: era curtea plină de răniţi şi de sicrie. S-a tras şi în spital. Din păcate, lucrul ăsta nu e rezolvat şi nici nu va fi. În spital, către piaţă, era Ginecologia. Născuse fata electricianului din spital. Ea se uita pe geam la ce se întâmplă afară, în mulţime, când un glonţ a nimerit-o exact în frunte. Mamă cu copil de 3-4 zile.

În ’90 aţi devenit decan la Facultatea de Medicină. Aţi fost ales de studenţi? După Revoluţie, cam aveau un cuvânt de spus.
Am fost ales de comisia universităţii, care cuprindea şi studenţi, şi cadre didactice. Studenţii aveau drept de vot egal cu cadrele. Atunci a fost ales rector Pompiliu Popescu, unul dintre cei trei nemembri de partid din facultate. El rămăsese conferenţiar din cauza asta, însă era de o calitate excepţională. Bine, acum, dacă vrei să fii promovat în învăţământ, potrivit unei legi imbecile, trebuie să ai articole în reviste ISI (n.r. – Instituteof Scientific Information). Cine poate să publice, cu o meserie practică, în asemenea reviste? Trebuie să faci nişte exhibiţii. Dacă vreau să promovez pe unul şef de lucrări, îi pun nişte condiţii care se referă strict la munca ştiinţifică. Dar eu trebuie să văd şi cum ştie să îngrijească bolnavi – dacă eşti student la Medicină, trebuie să ştii să operezi, nu numai să faci ştiinţă. Şi să ştii să fii şi didact. Dar asta e mai greu de cuantificat. Câte articole a scris respectivul? Cinci. Dar cum operează bolnavi?

Păi, cum se deprinde asta?
În ’67, eu am fost intern la Chirurgie, la profesorul Ion Juvara, din anul VI. El era un didact foarte bun, un operator de o abilitate remarcabilă şi un clinician extraordinar. Ce-l făcea mare era cum urmărea bolnavul după operaţie – asta e foarte important. Îl tai, îl coşi, dar trebuie apoi să-l îngrijeşti permenent. Or, lucrurile astea nu se manifestă în cercetări ştiinţifice. Trebuie pur şi simplu să vezi. E o şcoală neegalabilă.

„Nu-mi place personajul House“
Ştiţi că e un serial destul de cunoscut...
„Doctor House“? Ştiu...

Vă uitaţi, vă place?
Mă uit, da. „Doctor House“, iniţial, era foarte corect din punct de vedere medical. Acum am văzut că au doză mare de imaginaţie în plus. Însă el, ca personaj, este un gen de doctor. Mie nu-mi place acest gen. Chiar dacă eşti sclipitor, trebuie să fii şi aproape de pacient.

House are aceeaşi meserie cu dumneavoastră: diagnostician sau medic de medicină internă.
Aici intrăm în altă discuţie. Medicina s-a tehnicizat, şi fără specialităţi nu se poate. În acelaşi timp, trebuie să existe şi doctorul diagnostician, care să fie apropiat de bolnav, să aibă comunicare empatică, să integreze tot ce face tehnicianul şi să decidă. Medicina e scumpă şi pentru că se foloseşte tehnică în cazuri în care n-ar trebui folosită. RMN-ul, de pildă, e o metodă de o precizie de imagine foarte mare. E de neînlocuit în unele domenii, dar e absolut inutilă în altele. Dacă vine un bolnav cu piatră la vezica biliară, îl văd ecografic, n-am nevoie de RMN. Mult mai ieftin, mult mai simplu.

Sursa

  • Newsletter


  • Centrul Medical NOVA VITA TgMures Specialitati chirurgicale

  • Centrul Medical NOVA VITA TgMures Specialitati medicale

  • "Sănătatea e darul cel mai frumos şi mai bogat pe care natura ştie să-l facă."
    Michel de Montaigne
    "Un sistem de medicină de familie foarte bine pus la punct, cu medici bine pregătiţi si informati va face ca pacienţii să nu fie nevoiţi să se ducă la spital cu orice afecţiune minoră". Tony Mathie, președintele WONCA Europe
    admin@amfms.ro