Conform definiţiilor, malpraxisul este eroarea profesională săvârşită în exercitarea actului medical, generatoare de prejudicii asupra pacientului, implicând răspunderea civilă a personalului medical. Noţiunea a luat naştere în secolul 14 în Marea Britanie, când s-au stabilit şi bazele principiilor malpraxisului, rămase în vigoare până în prezent. În anul 1374, primul caz de malpraxis, Stratton vs. Swanland, nu a avut ca rezultat o decizie judecătorească în favoarea vreuneia dintre părţi, ci definirea primelor principii de practică medicală în conformitate cu standardele juridice universal acceptate. Procesul a constituit fundaţia pe care se vor dezvolta următoarele cazuri de malpraxis pentru că până atunci un medic era imun la orice atac dacă nu se putea dovedi nicio rea intenţie în practica sa medicală¹.

În 1596 a fost luată prima hotărâre ce stabilea compensarea în numerar a daunelor provocate de un chirurg pacientului său. Parlamentul din Bordeaux a dispus atunci plata a 60 de lire unui pacient pentru operarea vezicii sale biliare fără acordul medicului curant.¹ În cazul Slater vs. Baker, din Anglia anului 1767, i s-a acordat câştig de cauză pacientului supus unei intervenţii inovatoare având un rezultat eronat, neaşteptat. Piciorul fracturat al pacientului a fost rupt în şi mai multe bucăţi, apoi aşezat într-un suport metalic cu zimţi meniţi să îl ţină întins, fără rezultate favorabile, ci din contră. Partea inculpată a făcut apel, susţinând ideea că experimentele inovatoare comportă riscuri şi că nu ar trebui să aducă după sine catalogarea medicului practicant drept nesocotit sau neglijent. De asemenea, nu există rea intenţie în practicarea acestor experimente, iar conduita medicului ar trebui judecată numai de colegi de breaslă capabili să înţeleagă mecanismele terapeutice².

Reaua intenţie

Noţiunea de rea intenţie a avut o greutate semnificativă în raţionamentul cazurilor de malpraxis de-a lungul timpului. Un caz concret care face uz de această noţiune – malice – a fost procesul de malpraxis din Massachusetts, 1807. Instanţa a judecat atunci practica unui medic autointitulat ca fiind „vindecătorul tuturor febrelor“. În urma administrării unor substanţe care au înrăutăţit starea pacientului său, medicul a fost acuzat ca fiind responsabil de decesul acestuia. Juriul a stabilit că pentru a-l găsi vinovat pe medic trebuia să se dovedească o rea intenţie în abordarea terapeutică a acestuia. Reaua intenţie nu a putut fi dovedită, cu atât mai mult cu cât la vremea respectivă meseria de medic nu necesita un titlu academic².

Între anii 1845 şi 1861 a avut loc o explozie a proceselor de malpraxis, la care au contribuit declinul statutului de medic şi incompleta pregătire, de la acea vreme, de a interpreta mecanismele unui aparat atât de complex cum este corpul uman. În locul blamării medicilor s-a născut apoi, în secolele 17–18, conceptul de a pune orice eşec pe seama voinţei divine, medicul fiind incapabil să înţeleagă creaţia divinităţii, şi mai ales neresponsabil de îmbolnăvirea pacientului³.

Însă, odată cu abrupta evoluţie ştiinţifică din secolul 19 s-a schimbat, la fel de abrupt, şi perspectiva fatalităţii. Reglementările practicii medicale şi aplicarea ultimelor descoperiri, fără testarea lor în prealabil, au contribuit într-o proporţie semnificativă la creşterea numărului proceselor de malpraxis în secolele 19–20.

În prezent, s-a stabilit conform normelor legislative că răspunderea civilă a medicului în cazurile de malpraxis are loc doar în anumite condiţii. Prima condiţie este, evident, producerea unei erori în realizarea actului medical, din neglijenţă sau din cauza cunoştinţelor medicale insuficiente. Culpa este însă anulată în contextul în care eroarea a rezultat din indisponibilitatea personalului medical cu competenţă necesară, în cazurile de urgenţă rezolvate de medici cu mai puţină experienţă şi pregătire. Personalul medical nu este responsabil de erorile apărute ca urmare a condiţiilor de lucru improprii sau a dotărilor insuficiente cu echipamente de diagnostic. De asemenea, infecţiile nosocomiale, efectele adverse şi complicaţiile metodelor de investigaţie şi tratament absolvă cadrul medical de asumarea prejudiciului adus pacientului. Conform articolului 643 din Legea 95/2006 actualizată a reformei în sănătate, personalul medical nu este răspunzător de daunele produse în exercitarea profesiei, când acţionează cu bună-credinţă în situaţii de urgenţă.

Malpraxisul şi mass-media

Dezvoltarea mass-mediei în secolele 20–21 a modelat, fără îndoială, opinia publică în ceea ce priveşte exercitarea meseriilor spitaliceşti şi a oferit o nouă perspectivă asupra drepturilor şi obligaţiilor personalului sanitar. Informaţiile au fost digerate de jurnalişti mai mult sau mai puţin instruiţi în înţelegerea aspectelor medicale ale unor subiecte pe care le abordau. Publicului i s-au oferit date prelucrate, ajustate şi adaptate judecăţii personale a celui care le expunea.

Fenomenul de popularizare a cazurilor de malpraxis, care se petrecea atât pe plan internaţional, cât şi între graniţele ţării noastre, a fost caracterizat, încă de la început, de înverşunarea cu care erau prezentate cele mai recente greşeli din sistemul sanitar. Interesul pentru aceste greşeli este atât de mare încât nefericitele situaţii sunt prezentate în forme cât mai simplificate, pentru a fi uşor inteligibile de publicul general. Faptele se pierd, uneori, în încercarea de a încărca subiectul cu senzaţional, de a produce un lucru vandabil publicului avid de spectacol, de a face ştirea comercială. Practica mediatizării cazurilor de malpraxis îşi pierde nuanţa justiţiară atunci când cazurile sunt readuse în discuţie după ani şi uneori chiar zeci de ani de zile de la producerea lor, cu detalii referitoare la vieţile personale ale persoanelor implicate. Atunci, această mediatizare nu mai are ca scop informarea socială, ci devine jurnalism de scandal, sărăcit în idei şi incapabil a-şi realiza scopul fundamental, care este acela de a prezenta ştirile, noutăţile, nu de a reveni asupra unor fapte dezbătute în trecut, când încă erau de actualitate.

Cazuri de malpraxis au fost multe, în ultimele decenii. În România, potrivit preşedintelui Colegiului Medicilor – Gheorghe Borcean, citat de ziarul Adevărul (23 apr. 2015), în fiecare lună, 18–20 de speţe de malpraxis ajung în comisia superioară a Colegiului Medicilor. Poate sunt prea multe pentru o realitate în care medicul este încă depăşit de nişte mecanisme fiziologice incomplet elucidate, limitat de aparatura de primă generaţie sau pur şi simplu neputincios în faţa fatalităţii necruţătoare (să nu mai menţionăm celelalte lipsuri din sistemul sanitar). Şi poate au fost prea puţine pentru zecile sau sutele de oameni mutilaţi pe viaţă sau îndureraţi în urma pierderii unor persoane dragi.

Ceea ce se întâmplă în spital nu rămâne acolo

Când sunt analizate în presă, în toate cazurile de malpraxis se prezintă rezultatul intervenţiilor medicale, dar foarte rar se analizează starea pacientului premergătoare intervenţiei medicale. Pacientul este, prin definiţie, lipsit de buna funcţionare a organismului său, iar capacitatea sa fizică sau psihică este afectată de la bun început, dinaintea intervenţiei personalului sanitar. Poate că ar fi utilă, în practica medicală, extinderea spectrului riscurilor prezentate de medici, pe care pacienţii trebuie să şi le asume înaintea începerii acţiunilor terapeutice. Fără a deroga, prin acest raţionament, pe medicul curant de responsabilitatea reabilitării pacientului, ci doar în ideea că pacientul trebuie să devină mai conştient de situaţia precară, şi uneori de un posibil rezultat indezirabil. Numărul crescut al speţelor de malpraxis sugerează că este prea mult speculată ideea că medicul este vindecătorul absolut, prea puţin conştientizată primejdia bolii deja existente şi prea puţin asumată posibilitatea că ceva ar putea merge prost. Desigur, este prea puţin luată în seamă starea emoţională a pacientului. Este prea puţin observată durerea acestuia şi este prea puţin folosită empatia în relaţia medic–pacient. Poate la fel de utilă ar fi în practica medicală şi utilizarea cu încredere a capacităţilor empatice, cu care orice om este înzestrat din naştere. Poate s-ar găsi, dacă s-ar încerca, prin aceste atitudini, echilibrul care i-ar permite pacientului să îşi accepte condiţia şi medicului să îşi desfăşoare activitatea în linişte.

Chiar şi aşa, implicaţiile practicii medicale se întind mai departe de relaţia medic–pacient. În toate cazurile medicale prost finalizate, ceea ce se întâmplă în spital nu rămâne acolo. Cazurile de malpraxis sunt judecate în presă chiar înaintea dezbaterilor juridice oficiale şi de cele mai multe ori, dacă medicul este ulterior exonerat de răspundere, la nivel juridic, oficial, presa nu mai revine asupra subiectului pentru a corecta informaţia iniţială. După ce a fost aspru criticat, medicul este uitat atunci când are câştig de cauză la nivel oficial, pentru că nu se poate naşte o ştire de scandal pe baza unei evidente şi inatacabile corectitudini decizionale. Şi atunci, orice viitor medic îşi pune întrebarea: oare va fi practica mea medicală criticată din perspectiva unei persoane care nu înţelege substratul muncii mele? Oare voi avea momente când îmi voi simţi invadată intimitatea profesională de persoane care nici măcar nu vor a-mi înţelege munca? Nu este corect şi nu este uman să hărţuieşti pe cineva. Pentru că asta înseamnă toate subiectele din presă având ca subiect malpraxisul: hărţuire. Contează prea puţin conjunctura în care s-a produs nefericitul eveniment, indiferent că motivele sunt lipsa de personal, orele nedormite sau problemele de sănătate pe care, incredibil, şi medicii sau asistentele le pot avea.

Nu poţi exersa rahianestezia pe un cadavru

Din aceeaşi perspectivă a unui viitor medic, de data asta rezident, se poate naşte întrebarea: în ce context îmi voi perfecţiona diversele tehnici şi manevre, care necesită o îndemânare ce nu se dobândeşte decât în urma practicii? Poate că nu va fi aşa, dar ce se va întâmpla dacă prima, a doua sau a treia oară când voi face o manevră, voi greşi (pentru că nimeni nu s-a născut învăţat)? Câtă presiune va exista pe umerii mei, dar mai ales ai medicului îndrumător? Dacă eu voi greşi, va plăti şi el în mod public pentru greşeala mea? Ştim cu toţii că majoritatea tehnicilor nu pot fi învăţate pe cadavre, şi aici nu ne referim la tehnicile neapărat chirurgicale. Iar de manechine sau simulatoare nu cred că se poate vorbi în România. Nu poţi exersa rahianestezia pe un cadavru, iar stăpânirea tehnicii intubaţiei orotraheale are nevoie de mai mult decât un workshop de câteva ore pe nişte manechine din plastic, care şi aşa sunt aproape inexistente pentru studenţii medicinişti şi rezidenţii din România, sau foarte bine ascunse de ei. Spitalele din România nu includ în pregătirea rezidenţilor manechine sau simulatoare, cum o fac cele din Anglia, unde rezidenţii nu au voie să participe la operaţii decât după ce au realizat un anumit număr de ore pe un simulator.

Ar trebui luate în calcul mai multe variabile ale sistemului medical românesc, înainte de acuzarea medicilor. Malpraxis există, este indubitabil, însă el vine odată cu practica medicală. Unde există operaţii reuşite, există şi operaţii greşite; unde există manevre de succes, există şi manevre eşuate. Malpraxisul este o altă faţă a aceleiaşi monede, care se numeşte „practica medicală“. Reaua intenţie însă este o noţiune diferită, iar ele nu trebuie confundate şi judecate ca şi cum ar fi echivalente. Să nu confundăm mere cu pere.

Sursa