Sistemul este supra reglementat. Chiar înșiși suveranii sistemului nu mai sunt suverani. Chiar ei sunt prinși şi blocați în limitele şi erorile labirintului normativ constant înnoit. Un partid împotriva altuia, un stat împotriva altuia, o asociație împotriva statului, statul împotriva partidului, partidul împotriva administrației, administrația împotriva funcționarului, funcționarul împotriva sistemului, sistemul împotriva pacientului. Fiecare este împotriva fiecăruia, toți sunt împotriva tuturor.
Politica sanitară vede pacienții ca pe grupuri, segmente, categorii iar nu ca pe niște oameni bolnavi iar oamenii se îmbolnăvesc statistic şi se tratează individual.
Un neologism cu semnificații aparente în medicină este „evidence based medicine”. Termenul ar avea semnificație pentru ne medici, pentru politicieni, pentru administratori, pentru complexul industrial medical. În măsura în care corpul profesional aplică la implementarea EBM îşi asumă răspunderea pentru raționalizarea medicinii. Un necunoscător trebuie să se aștepte la mai multe decât ceea ce se ascunde în spatele celor trei cuvinte, el va crede că acesta cuprinde diagnosticul şi terapia „bazate pe dovezi” şi că doar acestea sunt probele științifice ale medicinii. Fals:
Se pretinde că orice medicină care nu este bazată pe acele dovezi se află în vid științific.
Se pretinde că medicii care nu practică în EBM furnizează performanta cu valoare discutabilă cauzând costuri inutile. Se pretinde că prin aplicarea consecventă a EBM crește calitatea şi scad costurile.
Se pretinde că EBM face posibilă o îngrijire standardizată, cu potențial economic considerabil, iar medicii cresc nejustificat costurile refuzând aplicarea ei consecventă.
Se pretinde că raționalizările politico-economico-administrative sunt utile din punct de vedere medical. Până acum nu s-au văzut rezultatele așteptate!
”Patient valuable medicine” – concept despre care vorbim noi, cei din Colegiul Medicilor din România, de câțiva ani, își face azi intrarea triumfală în politicile de sănătate din țările occidentale. Este altă exprimare a ceea ce știam dintotdeauna: în diagnostic și terapie trebuie să se găsească necesarul, suficientul și încadrarea într-un cost rezonabil pentru scopul propus.
Un subiect care prezintă interes în Europa (CPME), conceptul de medicină defensivă, face obiectul unor definiții diferite care descriu în linii mari acea practică prin care se dispun investigații, proceduri, terapii, care nu sunt indicate medical sau prin care se refuză preluarea unor cazuri în scopul de a proteja juridic medicul și unitatea sanitară în fața unor eventuale acuzații de malpraxis.
În SUA, medicina defensivă a fost studiată academic încă din anii ‘70 și s-a arătat incidența unui astfel de comportament și efectele sale asupra actului medical, a pacienților, a sistemului și a profesiei medicale.
Vedem tot mai adesea cum medicii ”se blindează” cu investigații, pe care în mod exclusiv le consideră ”date obiective”. Aproape nimeni nu mai consideră înscrisurile medicale care reflectă rezultatul examenului clinic (palpare, percuție, asculație, tușeuri…) ca pe elemente științifice de referință.
Sub pretextul competenței eșalonului superior, se transferă un număr important de cazuri, mai mult pentru siguranța juridică a medicului decât pentru securitatea sănătății pacientului.
Clinica universitară rezolvă tot mai adesea cazuri doar pentru că girează cu o autoritate universitară, posibile situații conflictuale.
La acestea se adaugă, cu emfază, raționamentul economic, care face managerul să îndemne medicii să ”scape” de cazurile grave și implicit costisitoare, trimițându-le la alte eșaloane.
Circulă o butadă care zice că astăzi cel mai bun medic este cel care reușește cel mai rapid să transfere un pacient.
Sigur medicina nu a progresat în felul acesta.
Maeștrii noștri au fost mari, pentru că au făcut lucruri care nu s-au mai făcut până la ei. Le-au făcut cu eșecuri, cu suferințe cu pierdere de pacienți și cu pierderi pentru prestigiul și cariera lor dar numai astfel au făcut să progreseze medicina, în beneficiul pacienților și al medicilor.
Îmi vine în minte următorul exemplu: în urmă cu 25-30 ani, nu exista specialitatea de neonatologie și cu atât mai puțin terapie intensivă în neonatologie. Nou-născuții malformați se pierdeau în mare proporție. Se discuta la vremea aceea, în mediile de specialitate, despre medicina sfârșitului de viață la nou-născut. Atunci, ca și acum, lucrul acesta a fost considerat o monstruozitate. Câțiva entuziaști, cu conștiința valorii lor și în deplină răspundere, au început atunci să opere pacienți de 1 – 2 kg, imediat după naștere sau în vârstă de câteva zile, în condiții de pionierat. Au avut inițial mortalități prohibitive, au avut oprobriul unei părți a lumii medicale dar au lucrat în continuare asumându-și riscuri în beneficiul dubiului și au ajuns să facă în zilele noastre lucruri pe atunci de necrezut. ȘI povestea merge mai departe, tot prin ofensivă, astăzi se practică medicină in uterum.
Am văzut astăzi agresiuni administrative și juridice împotriva unor medici care au îndrăznit și îndrăznesc să practice o medicină de pionierat, în scop vital, nu în scop științific sau pentru faimă. Acești colegi, în condiții bine definite, care nu fac obiectul acestui discurs, beneficiază de tot sprijinul instituției noastre. Cel mai straniu este că această agresiune nu vine din afara ci din interiorul sistemului.
COALIŢII DE INTERESE
Vechile conjuncturi de tip stânga – sindicat şi-au pierdut exclusivitatea în politica socială, lor li s- au alăturat centrul şi dreapta crezând că e dreptul lor să ia parte la redistribuire. S-au alăturat parteneri total noi. Întreprinderile globale au descoperit piața medicală virgină pentru interesele lor economice. Sunt cca. 6 mld. de euro pe an accesibile. Întreprinderea globală împreună cu puterile politice construiesc complexul medical industrial. Acest nou jucător în piață nu are decât opțiunea de profit. În această schemă, adevărații jucători, medicul şi pacientul, devin niște pioni, ultimii ca importanță, mutați de colo acolo, după interes.
VIITORUL MEDICILOR – UN VIITOR AL LIBER PROFESIONIŞTILOR ?
Trivializarea decisivă a profesiei de medic este, după părerea mea, o îngustare economică şi funcțională a percepției acestei profesii:
Serviciile medicale nu sunt un produs industrial, ci un serviciu individual, bazat în cea mai mare parte, pe relația directă medic-pacient.
Controlul statului la obținerea și menținerea competențelor profesionale ale medicului, la exercitarea legală a profesiei, la respectarea drepturilor pacienților, trebuie întărite. Dar statul nu are dreptul să inducă ideea că doar structurile sale sunt acelea care garantează sănătatea, nu trebuie să introducă reglementări (bonus malus de exemplu), care ar putea sugera pacienților că anumite decizii medicale au importanță materială pentru medic.
Sistemul de sănătate nu este o economie a sănătății sau o industrie, medicii nu sunt comercianți, pacienții nu sunt clienți, sănătatea și boala nu sunt mărfuri, concurența și economia de piață nu sunt leacuri, diagnosticul și terapia nu trebuie să fie obiect economic.
Dacă aceasta ar fi imaginea medicului din viitor, boala ar fi trivializată ca accident sau penibilitate a naturii cu consecințe corigibile, riscurile vieții ca defecte, incertitudinile în ceea ce privește rezultatele tratamentelor ca daune colaterale sau boala ca şi un „caz”, mai mult sau mai puțin interschimbabil.
Sănătatea şi-ar pierde trăsăturile unei proprietăți publice din care nimeni nu ar trebui să fie exclus. S-ar conștientiza faptul că este posibil, în principiu, ca oamenii să fie privați de sănătate. Sau s-ar putea ajunge la a discuta despre decesul prematur tolerat de societate?
Dar ce se dorește de fapt acum ? O combinație între toate acestea sau o reconștientizare a imaginii de conducător a profesionistului?
Sociologul Heinz Bude a constatat că medicul însuși îşi asumă o răspundere care nu poate fi definită, care se instituie acolo unde se termină știința, în cadrul deciziilor luate zi de zi, de la care medicul nu se poate eschiva. Involuntar se întâmplă ca un medic să ia decizii aflate sub semnul nesiguranței. În legătură cu aceasta, Bude remarcă: „Din această constelație constrângătoare de urgențe şi inamovibilitate se naște competența unei etici practice de răspundere în cadrul activităților profesionale”.
AUTONOMIA CA ATITUDINE INTERNĂ
Autonomia personalului medical ca şi colectiv de profesioniști este o chestiune legată de capacitatea acestora de a înțelege valorile comune şi o etică profesională comună la care toți se supun, în mod voluntar, indiferent de consecințe. În această privință, lucrurile nu par a sta prea bine. Heterogenitatea crescândă a personalului medical favorizează mai degrabă menținerea unei distanțe între aceștia. De parcă nu ar fi destul: nu numai politica, ci şi contractanții medicilor îşi recunosc șansele de a-şi consolida propria influență şi de a împărți personalul medical în segmente .
Prin aceasta facem trecerea la relația dintre binele public şi medicii liber profesioniști. Medicul este în serviciul fiecărui om şi a întregii societăți. Asta înseamnă că faptele doctorilor se răsfrâng direct sau indirect asupra întregii societăți. Exercitarea acestei meserii urmărește nu în primul rând, dar nici în ultimul rând obținerea unui venit.
Medicii au jurat în jurământul lui Hipocrate ”să nu ceară mai mult decât face munca lor”, în nici un caz nu am jurat să trăim în sărăcie.
CADRUL DE DEZVOLTARE AL PROFESIEI NU MAI ESTE ADECVAT
Cred că trebuie să arătăm, mai ales acum într-un an electoral, opiniei publice şi nouă înșine, motivele pentru care „sistemul” dorește să îngrădească libertatea profesională a medicului, precum şi modul în care încearcă să o facă.
De la Revoluție încoace, mai-marii zilei au recunoscut rolul important al medicului în societate, gradul înalt de recunoștință pe care îl primește din partea comunității. Suntem un grup profesional foarte important pentru societate. Ne-am îndatorat pacienților de a-i îngriji cât mai bine, de a lupta pentru drepturile lor, împotrivindu-ne raționalizării. Din aceste motive incomodăm, pentru că noi promitem şi facem ceea ce promitem. Cu greu acceptă sistemul ideea că profesia medicală este profesie liberală. Aceasta este un model care contrazice imaginea unei medicini „naționalizate”. În incertitudinea lor cum să împartă resursele tot mai mici ale sistemului, au propus ideea de competiție. Dumnealor știu că într-o competiție cel mai slab pierde. Dumnealor știu sau simt în ideologia lor că numai salariatul şi numai medicul dependent ar putea fi unul bun. Dumnealor pleacă de la ideea unui medic care nu face altceva decât să caute niște criterii într-o listă, în care să încadreze pacienții iar aceasta îndeosebi sub aspect financiar.
Asupra medicilor se fac presiuni din trei părți:
Am observat faptul că atât tendința de comercializare cât şi cea de a transforma totul într-un drept social au dus la reforme contradictorii şi inconsistente care pun existența libertății profesionale medicale la mari încercări.
Cu fiecare episod convulsiv-contorsionat, socio-politic și electoral, ”partenerii” de pe piață lansează câte o nouă dezbatere despre siguranța sanitară și medicală a cetățenilor. Această discuție se direcționează mereu pe dreptul individual al pacientului în fața sistemului, uitând să aducă vorba de dreptul pacienților și cetățenilor în fața statului și a societății.
Adesea am încercat sentimentul că discuția era mai puțin despre drepturile pacienților și mai mult despre asigurarea confortului autointitulaților ”specialiști în drepturile pacientului”, conducători, politicieni, oameni de presă, atleți ai imaginii.
Problema nu e că România dispune de un drept al pacienților prost organizat, problema este că celor mai mulți cetățeni le este greu să perceapă obiectiv, necolorat și neinfluențat, informațiile corespunzătoare drepturilor lor.
Toți cei de mai sus se erijează în protectori ai pacienților. Pacienții nu trebuie protejați, pentru că nu sunt o specie pe cale de dispariție, nu sunt grupuri marginalizate și incriminate.
Trebuie recunoscute și respectate drepturile pacienților, individual și colectiv, în fața medicului, a sistemului și a statului.
CE ESTE DE FĂCUT
Avem nevoie de o declarație că profesia medicală este una liberală.
Trebuie să dovedim că suntem credibili în scopurile, normele şi valorile noastre.
Trebuie să-i inspirăm pe colegii mai tineri şi să-i creștem pe studenți în spiritul unei profesii libere având ca exemplu mari modele ale medicinii, care întrunesc libertatea profesională.
Trebuie să arătăm dorința politicului către o medicină normată şi să arătăm societății urmările grave ce vor apărea. Trebuie să luptăm în numele pacienților noștri pentru individualitatea îngrijirii, împotriva îngrijirii standard.
Să ne împotrivim supra reglementărilor şi birocrației care ne răpesc timpul necesar îngrijirii pacienților şi să nu răspundem noi înșine solicitărilor administratorilor sistemului de a participa sau de a elabora noi norme împotriva principiilor noastre.
Profesia medicală trebuie apărată în fața celor ce urmăresc numai câștiguri de bani (firme, societăți, întreprinderi care trăiesc în mediul sănătății).
Autoadministrarea profesiei participă la dezvoltarea unei competiții în care şi cel mai slab din punct de vedere financiar poate câștiga dacă este competent.
Corpurile profesionale din sănătate văd zilnic sărăcirea populației, văd ratele alarmante ale morbidității și mortalității infantile, văd cum sănătatea tinerilor și viitorul lor sunt primejduite de consumul de tutun, alcool și droguri.
Văd degradarea socială și biologică a familiilor care trăiesc în sărăcie și insecuritate socială.
Văd tristețea și obida bătrânilor bolnavi și singuri.
Văd suferința și moartea pacientului în cauză și necazurile care se adaugă doliului. Văd și simt cu acuitate excluziunea grupurilor defavorizate.
Constatăm că astăzi se vorbește despre cheltuiala publică doar pentru a vedea cum trebuie să fie redusă.
Vedem cum stigmatizarea ia locul participării, incriminarea ia locul medierii, represiunea ia locul negocierii și disperarea pe cel al perspectivei. Vedem arta de a ignora sărăcia și arta de a sărăci pe cât mai mulți. Vedem cum se justifică legal sărăcia și boala, fără speranța eradicării lor.
Medicul nu este neapărat un om fericit. Contactul cu boala, cu suferința, cu sărăcia, cu disperarea, cu moartea și cu doliul, nu poate să treacă fără urmări pe lângă el. Ducem cu noi permanent această povară și este bine că facem asta. Indiferent de cât de competent profesional ar fi un medic, el nu este complet dacă nu vede și nu spune toate acestea pe care le-a văzut, dacă nu arată pacientului, familiei sale și societății că vede, înțelege și are compasiune.
Medicul, prin natura profesiei sale, indiferent de specialitate, trebuie să înțeleagă psihologia bolii. Și animalele se îmbolnăvesc dar numai oamenii au conștiință și dezvoltă psihologia bolii. Spunea Nietzsche: ”…Iar în ceea ce privește boala, ea este atât de importantă, încât nici nu știu ce ne-am face fără ea”. Abia în starea de boală se definește complet personalitatea umană.
În numele și sub pretextul libertății de informare, al libertății de opinie, apar informații cel puțin rău-voitoare, preluate și interpretate ca adevăruri absolute, de nimeni și niciodată verificate, pe canale de mare audiență. Se vorbește și se condamnă în public, fără drept de apel, uneori pe tonuri și cu cuvinte care nu au nimic de a face cu arta respectabilă a jurnalismului, se distruge reputația, cariera și chiar viața unui medic. Se judecă în instanțe ad-hoc, emoțional, fără argumente. După adevărata judecată, cea în instanțele legale, nu se mai vorbește nimic despre vinovăție sau nevinovăție.
Dacă până acum atacurile au fost îndreptate în mare parte împotriva medicilor și a instituțiilor din rețeaua sanitară a Ministerului Sănătății și autorităților publice locale, vedem acum în premieră, atacuri virulente împotriva mediului universitar academic din medicină. Acuzațiile sunt bazate pe afirmații fără dovezi. Se avansează cifre care induc o falsă certitudine dar care sunt neadevărate. Se vorbește despre corupție, cercuri de interese, acapararea sistemului…..
Ce este cel mai grav este aceea că după asemenea atacuri, rețelele de socializare on-line se umplu de postări frenetice, de aprobarea jignirilor, a delațiunilor și a ”demascărilor”.
Îmi asum ceea ce urmează să se întâmple după acest discurs și știu că nu va exista nicio postare favorabilă, împotriva criticilor pe care le voi primi dar sunt obligat să spun.
Universitatea de Medicină și profesorii noștri, cei de ieri și cei de azi, sunt aceia de la care se învață medicina – numai de la ei și numai din Universitate. Ei sunt aceia care fac practică și cercetare, care duc la progresul medicinei. Ei sunt aceia care, în cursul procesului de învățământ postuniversitar, dau siguranță și confort profesional și juridic tinerilor medici. Tot ce ajunge un medic în cariera sa pornește de la instrucția sa academică pe care, în litera și în spiritul a ceea ce a învățat, cu exemplul maestrului în față, clădește personalitatea sa profesională. Formarea unui medic se bazează pe un trepied de neclintit:
În 2015, cifrele care vorbesc despre munca medicilor din România și pentru care cifre îi mulțumesc președintelui Casei Naționale de Sănătate, sunt următoarele:
Acestea toate au fost decontate de către CNAS după verificarea validității lor. La acestea, păstrând proporția ponderii sistemului privat în medicina românească, se mai adaugă cel puțin o cincime.
Acesta, Doamnelor și Domnilor, este volumul dumneavoastră de muncă, pentru care, dați-mi voie să vă mulțumesc și să vă felicit în numele instituției Colegiului Medicilor.
În aceste condiții, doar de noi știute, am făcut munca reflectată în cifrele primite de la C.N.A.S. La acest volum de muncă ne raportăm statistic atunci când am putea vorbi despre ”neconformitățile din sănătate”.
Colegiul Medicilor din România lucrează de 8 luni la următoarele proiecte:
În cursul acestei după-amiezi vom purta o discuție și vă vom cere acordul pentru achiziționarea sau construirea unui sediu propriu al Colegiului Medicilor.
Transmitem următoarele opinii și mesaje așa cum rezultă ele din experiența instituției noastre.
INSTITUȚIA MINISTERULUI SĂNĂTĂȚII
Sub toate mandatele pe care le-am cunoscut, a progresat mereu spre a deveni ceea ce este astăzi, instanța deciziilor finale în medicină:
Poate să facă Ministerul Sănătății toate acestea la nivelul calitativ care se așteaptă de la el?
Credem că Ministerul Sănătății ar trebui să reglementeze domeniul sanitar prin acte normative, să le introducă pe piață, apoi să se retragă și să urmărească aplicarea lor. Să revină cu acte normative, doar atunci când practica arată că s-au ivit elemente care nu erau precizate. Ar trebui Ministerul Sănătății să întărească pilonul al treilea sanitar, acela al controlului sanitar antiepidemic, al medicinei profilactice, al medicinei comunitare.
Am cerut Ministerului Sănătății, în acest mandat și în cele anterioare, să dea de lucru Colegiului Medicilor, să definim împreună înțelesul sintagmei din lege ”MS în colaborare cu CMR”. Suntem dispuși să preluăm instituțional toate cerințele care revin și în alte țări europene auto-reglementării profesiei medicale.
Nu vreau să discutăm despre actele normative guvernamentale recente, care au generat tensiuni ce păreau stinse în urmă cu două săptămâni.
MS nu trebuie, prin amploarea atribuțiilor sale, să creeze impresia că doar politicul (vezi tehnocratul) este capabil să gestioneze situația sanitară a populației. Ar crea, în acest sens, o impresie falsă.
Cunoscându-i personal pe toți miniștrii care s-au perindat în anii de când există Colegiul Medicilor, am constatat că majoritatea, indiferent că au fost medici sau ne-medici, că au fost oameni politici sau veniți din lumea profesională, în limita constrângerilor lor, firești într-o guvernare, au avut o atitudine respectuoasă față de corpurile profesionale din sănătate și nu au intervenit în mod abrupt în activitățile specifice ale Colegiului.
Înțelegem nevoia de imagine a Guvernului și nu intrăm într-o competiție, pentru că profesia medicală nu are nevoie să se autojustifice în mod public în fiecare zi.
LIBERTATEA TERAPIEI
Legiuitorul a considerat necesar să introducă în sistem cataloage, pachete de servicii, în cadrul asigurărilor sociale de sănătate, le-a implementat, controlează punctual respectarea lor și decontează exclusiv în funcție de acestea. MS și CNAS emit linii directoare cu privire la conținutul îngrijirii sănătății, obligatorii de drept pentru toți cei implicați. Astfel, relația tradițională în îngrijirea pacienților aproape că s-a transformat în opusul a ceea ce a fost.
Cine mai definește astăzi misiunea de tratament a medicului?
Legiuitorul, prin catalog și pachete de servicii?
Partenerul contractual, prin finanțarea limitată?
Asiguratul, prin alegerea sa?
Ultimul, medicul, în virtutea prerogativelor sale profesionale?
C.N.A.S.
Împreună cu MS, reglementează, evaluează, controlează și plătește prestațiile din sănătate. În felul acesta, face aproape totul.
Aceste lucruri se petrec într-un buget care nu acoperă nevoile sanitare ale unei populații tot mai îmbătrânite și tot mai bolnave. Apar mereu alte tehnologii și mijloace, diagnostice și terapeutice, tot mai costisitoare. Cetățenii ar fi îndreptățiți să beneficieze de toate noutățile, tot timpul și oriunde în țară. CNAS știe acest lucru.
Puținătatea resurselor face să introducă raționalizări, linii directoare, liste, prioritizări…. niciuna dintre acestea în scop medical, toate doar în scop economic. Nu medicii sunt vinovați de mulțimea mijloacelor terapeutice și de prețul acestora.
Nu medicii au îmbătrânit și îmbolnăvit populația.
Nu noi inducem costurile în sănătate.
Nu există o proporționalitate în atribuțiile CNAS și ale CMR. Totuși, suntem parteneri contractuali! CNAS deține poziție de hegemonie asupra prestatorilor de servicii, în principal prin modul de finanțare.
Față de această situație neplăcută, singura speranță este aceea că cel puțin la nivel național, conducerea CNAS, a fost cooperantă în limitele constrângerilor legale și bugetare.
Discuțiile din cursul acestei veri în legătură cu valoarea punctului în medicina primară și secundară au fost caracterizate prin onestitate și disponibilitate.
SINDICATELE
Toată lumea are în general alte așteptări de la instituții decât acelea reglementate. C.M.R. , ca instituție de drept public, îndeplinește doar acele atribuții care îi sunt date prin legea de înființare, organizare și funcționare. Toate acelea și niciuna în plus. În dreptul CMR nu există nicio atribuție cu caracter sindical. CMR apără interesul profesiei medicale, care de cele mai multe ori, nu este același cu al medicului. Noi apărăm imaginea medicilor și a profesiei. Noi îi asistăm pe colegii noștri în procesul de contractare cu Casa de Asigurări.
De obicei, timpul și energia instituției colegiului sunt consumate pentru activități urmare a unor neconformități medicale sau a acuzațiilor de acest tip. Sindicatele sunt în opinia noastră cel mai important partener social. În ultimii 10 ani, am dorit, în mod constant, să avem un partener în mișcarea sindicală și am acționat ca atare.
Orice medic este liber să se înscrie în oricare sindicat. Cel puțin în ultimele luni, am deschis toate canalele noastre de comunicare pentru membrii CMR și am făcut cunoscute mesajele tuturor sindicatelor.
Nu pretindem vreo superioritate și monopol decât în ceea ce privește atribuțiile specifice, legale ale colegiului medicilor. Nu avem nicio intenție concurențială, de imagine sau de orice fel față de partenerii noștri sindicali. Considerăm că membrii noștri se pot afilia și este bine să facă acest lucru oricărei forme de alianță. Credem că orice medic, în mod independent sau organizat, poate și este bine să își manifeste opinia în ceea ce privește practica profesiei.
MEDIUL POLITIC
În general , am avut o relație corectă cu comisiile de sănătate din cele două camere, lucru pentru care le mulțumim. Dumnealor au respectat la literă procedurile de convocare și consultare în elaborarea actelor normative. Nu întotdeauna opinia noastră a fost împărtășită de către Parlament. În spiritul democrației, înțelegem că Parlamentul este un organ ales politic și care trebuie să respecte și să ducă la îndeplinire, nu neapărat în cazul nostru, dorința celor care lucrează în sănătate, ci dorința electoratului și a partidului. Stăm la dispoziția acestui Parlament și viitorului Parlament cu toate cifrele, statisticile și expertiza noastră.
CĂTRE POPULAȚIE
Colegiul Medicilor din România este însărcinat cu auto-reglementarea profesiei medicale și garantează libertatea profesiei. Acestea nu sunt un cadou pe care legiuitorul l-a făcut autoadministrării medicilor ci reprezintă o garanție pentru pacienți și pentru populație în general. Numai practica în libertate profesională și în spiritul preceptelor clasice ale profesiei medicale garantează calitatea și siguranța actului medical. Acestea se materializează prin Codul deontologic și Statutul CMR, acte publicate în monitorul Oficial, opozabile tuturor medicilor din România.
PLEDOARIE PENTRU LIBERALISMUL PROFESIEI MEDICALE
Discreditarea şi trivializarea profesiei medicale au devenit de nesuportat. Centralizarea şi raționalizarea sistemului de sănătate precum şi integrarea unor elemente de marketing şi economice sunt totalmente demoralizante.
Este de înțeles exodul colegilor tineri care îşi caută norocul în alte țări, dar nu trebuie să acceptăm resemnați această situație. Evadarea din profesie, abandonul multora dintre noi, trebuie să ne amenințe pe fiecare şi pe toți, să ne motiveze să facem mai multă publicitate valorilor şi trăsăturilor profesiei noastre liberale.
Doar o profesie medicală liberă, exercitată în orice formă de organizare poate conserva un spațiu de mișcare şi poate salva pacienții de la o medicină raționalizată standardizată.
Dr. Gheorghe Borcean București, 4 noiembrie 2016
