Indicele de masă corporală (IMC) crescut este asociat cu bolile cardiovasculare, însă date recente sugerează existenţa unui „paradox al obezităţii”, potrivit căruia greutatea peste cea normală ar putea de fapt proteja împotriva mortalităţii cardiovasculare. Două studii publicate săptămâna trecută în revista ştiinţifică Mayo Clinic Proceedings, explicate de serviciul de presă al Elsevier Health Sciences, par să confirme acest paradox.

O meta-analiză a 36 de studii, realizată de cercetători de la State University of New York, a constatat că un IMC scăzut (sub 20 kg/m2) a fost asociat, la zeci de mii de pacienţi cu boală coronariană supuşi intervenţiilor de revascularizare, cu un risc de 1,8-2,7 ori mai mare de infarct miocardic, mortalitate totală şi mortalitate cardiovasculară, pe o perioadă medie de urmărire de 1,7 ani. În schimb, pacienţii supraponderali şi obezi au avut rezultate mai favorabile: astfel, riscul de mortalitate cardiovasculară a fost cel mai mic la pacienţii supraponderali (cu IMC de 25-30 kg/m2), iar la cei obezi (IMC de 30-35 kg/m2) şi cu obezitate severă (IMC peste 35 kg/m2), mortalitatea generală a fost cu 27% ş, respectiv, 22% mai mică decât cei cu IMC normal.

Autorii presupun că acest paradox poate fi explicat prin faptul că pacienţilor cu greutate peste cea normală li se prescrie mai frecvent – şi în doze mai mari – medicaţie cardioprotectoare decât celor cu greutate normală. Altă ipoteză este că pacienţii supraponderali sau obezi au o afectare mai gravă a vaselor coronare, astfel că intervenţiile de revascularizare contribuie la rezultate mai favorabile. De asemenea, fiziopatologia bolilor cardiovasculare ar putea fi diferită la pacienţii cu greutate mai mare, respectiv mai mică decât cea normală. În orice caz, explicaţia rezultatelor meta-analizei trebuie cercetată prin alte studii.

Un alt studiu a cercetat acelaşi paradox al obezităţii evaluând efectele compoziţiei corpului (funcţie a indicelui de masă corporală degresată (IMCD) şi a grăsimii corporale) asupra relaţiei dintre creşterea IMC şi scăderea mortalităţii la aproape 50.000 de persoane. Studiul de mari dimensiuni a demonstrat că un IMCD mai mare este asociat cu o mortalitate cu 29% mai mică, ceea ce nu se verifică în cazul grăsimii corporale crescute. Aşadar, ţesutul „negras” are rolul principal în creşterea supravieţuirii.

Acest lucru este întărit de unul din autorii studiului: „Compoziţia corporală are un rol esenţial în paradoxul obezităţii. Când este cercetat posibilul efect protector al grăsimii corporale, indicele de masă corporală degresată – care reprezintă masa muşchilor scheletici – trebuie luat în considerare. La IMC crescut, grăsimea corporală este asociată cu mortalitate crescută”, afirmă dr. Carl Lavie, director medical pentru reabilitare cardiacă şi cardiologie preventivă la Institutul John Ocsner din New Orleans.

Comentând rezultatele celor două studii, dr. Kamyar Kalantar-Zaleh, de la Centrul Medicale Irvine din California, consideră că „în anumite populaţii, IMC crescut, care este asociat cu risc mai mare de sindrom metabolic şi consecinţe cardiovasculare nefavorabile pe termen lung, conferă avantaje pentru supravieţuire pe tern scurt. Metaforic, putem compara factorii de risc cardiovasculari cu un prieten care are o influenţă negativă, făcându-te să nu te comporţi cum trebuie şi să ajungi la înschisoare; dar odată ce eşti închis, acest prieten îţi rămâne loial şi te apără de condiţiile proaste din închisoare şi de ceilalţi deţinuţi”.

Sursa:

Sursa