Maladia neurologică Parkinson este considerată o afecţiune a oamenilor în vârstă, însă ea începe să se instaleze uneori mult mai devreme
Nu e nimic neobişnuit să te loveşti la un joc de fotbal între prieteni. Nu e neobişnuit nici să şchiopătezi câteva zile după un astfel de accident. Dar tânărul student în anul al patrulea la Medicină Dan Mircea Fărcaş a şchiopătat multe luni după ce, în timpul unui meci cu prietenii, a primit un şut în genunchi. Se întâmpla cu doar două luni înainte de Revoluţia din 1989. La 22 de ani, Dan începea să aibă primele simptome de boală Parkinson.
Un diagnostic greu de pus
Diagnosticul bolii Parkinson se poate pune cu certitudine atunci când persoana, de regulă om de peste 65 de ani, are nişte semne evidente, când începe să manifeste o lentoare în mişcări. Bineînţeles că încetineala nu va ieşi foarte mult în evidenţă la oamenii trecuţi de vârsta de 60-70 de ani. Şi în niciun caz nu va fi luată în considerare ca simptom al bolii Parkinson mai devreme de 30 de ani.
Dan Fărcaş nici măcar nu se gândea că este ceva în neregulă cu el. Durerea de la genunchi o punea pe seama meciului mai dur de fotbal. Abia după luni întregi, prietenii au fost cei care i-au atras atenţia că e ceva în neregulă cu şchiopătatul, cu felul în care îşi mişca mai încet picioarele. „Abia atunci mi s-au aprins şi mie nişte semnale de alarmă. Aşa am început lungul drum al diagnosticului“, povesteşte Dan Fărcaş, medic cardiolog şi şeful Laboratorului de Explorări Funcţionale Neinvazive din cadrul Spitalului Clinic Judeţean de Urgenţă din Târgu-Mureş.
Din nefericire, nu există teste de sânge, scanări cerebrale sau altfel care să ajute la punerea acestui diagnostic. Specialiştii neurologi spun că diagnosticarea acestei boli este „eminamente clinică“, adică se pune doar pe baza simptomelor evidente pe care le manifestă pacientul.
„Debutul bolii este în tinereţe, însă se diagnostichează târziu, pentru că semnele clinice apar tardiv. Din această cauză îi spunem «boala bătrâneţii». Mai mult, aceste semne clinice sunt, deseori, scoase din context şi diagnosticul se pune greu chiar şi la persoanele vârstnice. Fie sunt trecute cu vederea din cauza vârstei înaintate a pacientului, fie sunt exagerate“, explică profesorul doctor Ovidiu Băjenaru, şeful Secţiei de Neurologie de la Spitalul Universitar de Urgenţă Bucureşti.
Investigaţii în Franţa şi în Elveţia
„Diagnosticul de boală Parkinson se pune de specialiştii apropiaţi de bolnavi, la fiecare este diferit. Creierul omului este mult mai complicat decât, să zicem, rinichii, care fac o treabă bună, însă doar o singură treabă. Creierul face mai multe, face de toate“, completează profesorul doctor Dafin Mureşanu, preşedintele Societăţii Române de Neurologie.
Aşadar, pentru dr. Dan Fărcaş, diagnosticul a fost aproape imposibil. Au trecut mulţi ani până când a început să primească tratamentul necesar contra bolii Parkinson.
În 1991, medicii neurologi au început să-l suspecteze că suferă de o formă de scleroză multiplă. Pentru investigaţii amănunţite, Dan s-a dus în Franţa, în Elveţia, pentru că în România abia începeau să intre echipamente mai performante. Nici acolo nu s-a confirmat vreo leziune neurologică evolutivă, nu s-a stabilit vreun diagnostic. Însă, simptomele au persistat.
„Nu am avut niciun motiv pentru care să mă gândesc că aş putea avea Parkinson. Cum aş fi putut?! La vârsta aia? Să am o suferinţă neurologică cu asemenea prognosticuri şi de o asemenea anvergură? M-am gândit la infecţii ale creierului, la ceva vindecabil cu care să nu mă lupt pe termen lung, cum este o boală degenerativă“, povesteşte dr. Fărcaş.
Tratamente pe încercate
Boala Parkinson doboară omul încet-încet. Însă, pe lângă simpla dorinţă de a lupta împotriva unei boli fără leac, există şi multiple posibilităţi terapeutice care îmbunătăţesc calitatea vieţii, atenuând simptomele.
„Acum, speranţa de viaţă a pacienţilor cu Parkinson este aproape de cea normală. Dacă în anii ’50, pacienţii mai trăiau doar cinci-şase ani după diagnosticare, în prezent această perioadă s-a prelungit la 20-25 de ani“, spune prof. dr. Băjenaru. Pentru stimularea zonelor din creier care provoacă dizabilităţi, există pastile. Atunci când se dezvoltă rezistenţă la aceste medicamente, există posibilitatea unor terapii avansate care implică injecţii sau pompe inserate în abdomen, care eliberează substanţe ce acţionează la nivelul creierului pentru favorizarea mişcărilor naturale, printre altele.
În ultimă instanţă, când simptomele sunt din ce în ce mai greu de tolerat şi de ţinut în frâu, când apar incapacităţile fizice, se pot realiza intervenţii chirurgicale pe creier: se instalează stimulatoare cerebrale care ameliorează mişcările involuntare, rigiditatea, lentoarea. Vindecare completă în cazul bolii Parkinson încă nu există şi nici speranţă de aşa ceva.
Înainte de a fi diagnosticat, medicul Dan Fărcaş a urmat tot felul de tratamente pentru tot felul de boli 
neurologice. Nimic n-a funcţionat. El continua să şchiopăteze, să meargă din ce în ce mai greu. I-au apărut tulburările de echilibru şi o rigiditate a corpului tot mai pronunţată.
În 1996, la doar 29 de ani, starea lui Dan era foarte deteriorată. „Până şi ca să mă întorc în pat, trebuia să depun un efort supraomenesc. Aveam o tulburare de echilibru evidentă: mi-era greu să stau în picioare, d-apoi să fac alte activităţi“, mărturiseşte medicul cardiolog (foto dreapta). Abia atunci a început tratamentul antiParkinson (cu medicamentul Romparkin), sub care starea lui generală s-a ameliorat vizibil. Din nou s-au făcut toate investigaţiile medicale disponibile în România pentru a exclude cauzele secundare, cum ar fi intoxicaţia cu metale grele.
„Am rămas cu tratamentul antiParkinson, dar cu o stare mai bună comparativ cu celelalte terapii pe care le mai încercasem până atunci. Însă nu o stare extraordinar de bună. Continuam să merg mai greu, să funcţionez mai greu. Totuşi, am încercat să duc o viaţă cât se poate de normală, mă duceam la serviciu, aveam ore de consultaţii la clinică. În ciuda simptomelor, eu mă chinuiam să funcţionez normal“, adaugă dr. Fărcaş, acum în vârstă de 47 de ani. Boala Parkinson implică asocieri terapeutice şi, automat, asocieri de costuri. Majoritatea acestor tratamente sunt compensate, spune prof. dr. Ovidiu Băjenaru.
„Boala Parkinson este tratată cel mai eficient dintre toate bolile neurodegenerative, inclusiv în România. Avem toate resursele terapeutice necesare“, adaugă şi conf. dr. Bogdan Popescu, şeful Secţiei de Neurologie 2 a Spitalului Clinic Colentina.
70.000 de bolnavi cu Parkinson în România
În întreaga lume, anual, 10 oameni din 100.000 sunt diagnosticaţi cu boala Parkinson, fiind a doua afecţiune neurodegenerativă, ca frecvenţă, după maladia Alzheimer. Vârsta la care sunt diagnosticate cele mai multe persoane era, până nu demult, 65 de ani, dar aceasta a scăzut la 45 de ani. Potrivit celor mai noi date, în România sunt trataţi peste 70.000 de bolnavi, dar există un număr mult mai mare de oameni nediagnosticaţi.
„Numărul de pacienţi care suferă de boala Parkinson a crescut în ultima vreme, dar acest lucru se întâmplă şi poate pentru că acum sunt mult mai bine diagnosticaţi“, este de părere prof. dr. Ovidiu Băjenaru.
La noi, există zece centre de expertiză pentru diagnosticul şi tratamentul bolii Parkinson avansate – în Bucureşti, Târgu-Mureş, Cluj-Napoca, Iaşi, Timişoara, Oradea. Peste 30 de medicamente destinate bolii Parkinson şi peste 600 de medicamente destinate bolilor neurologice se află în cercetare şi dezvoltare. Boala Parkinson a reprezentat subiectul principal dezbătut în cadrul „Cursului Internaţional de boală Parkinson şi tulburări ale comportamentului motor“, la care au participat specialişti din 11 ţări, cum ar fi Franţa, SUA, Marea Britanie, Suedia, Spania sau Italia, inclusiv 200 de medici neurologi din România. Evenimentul a avut loc la Braşov, la începutul lunii aprilie.
