La ora la care scriu aceste rânduri, pentru prima oară de la venirea Fondului Monetar Internaţional în România, memorandumul privind acordarea de împrumuturi către ţara noastră a fost suspendat. Preşedintele României a anunţat, printr-o conferinţă de presă, că nu va semna documentul negociat de Guvern cu Fondul. Acordul cu FMI rămâne în picioare, soluţiile agreate de finanţare a României stau însă în aer. Liviu Voinea, ministrul delegat pentru buget, a afirmat că în anticiparea unei noi runde de negocieri cu reprezentanţii FMI e de aşteptat că guvernul va aplica grila bugetară a anului anterior, vezi 2012. E posibil că aceste negocieri vor fi finalizate în februarie – martie 2014, în varianta fericită de scenariu. În varianta nefericită ne putem gândi că 2014 va arăta ca 2013, sau mai rău.
Între timp am primit o circulară de la preşedintele Colegiului Medicilor, prin care domnia sa anunţa victorii în negocierile duse de sindicate cu autorităţile pentru creşterea veniturilor în sănătate, semnarea unui nou contract colectiv de muncă, burse pentru medicii rezidenţi, deblocarea a peste 1.000 de posturi în sănătate şi... creşterea la 4,3% din PIB a bugetului sănătăţii. Întrebarea rezonabilă: dat fiind contextul actual, mai crede cineva că vreuna dintre prevederile agreate va putea fi pusă în aplicare?
Nu că am fi crezut mare lucru de la început. Vocile Administraţiei Centrale au fost iscusite în a susţine adevăruri cu jumătate de gură, în a promite cu o mână în timp ce cu cealaltă luau, în a se juca de-a Radio Erevan cu Medicina românească şi nevoile populaţiei. Şi, colac peste pupăză, la Spitalul Judeţean din Ploieşti, supranumit în folclorul mediatic „spitalul groazei“, chirurgul Dan Oprea a răbufnit, şi împreună cu el alţi 50 de oameni deocamdată, vizavi de condiţiile de muncă insalubre şi pericolul la care se expun profesioniştii în fiecare zi.
M-am bucurat. Scriu despre malpraxisul involuntar la care participăm prin acordul tacit pe care îl dăm zilnic sistemului de ani de zile. A fost un veritabil succes să constat că cineva a ridicat torţa. Sper că alţii vor urma. Sindicalismul de care vorbeşte domnul Astărăstoae este o trăsătură morală, nu o adeziune de partid ori de grup. E mai degrabă o exprimare a conştiinţei individuale. Ne-am obişnuit rău, spun. Ne-am obişnuit să schimbăm antibiotice, anticoagulante, antiinflamatoare, analgezice în funcţie de ce se mai găseşte prin farmacia spitalului. Ne-am obişnuit să facem o medicină mai mult artă decât ştiinţă, mai mult cârpeală decât meşteşug. Ne-am obişnuit cu manageri transplantaţi politic şi cu consorţii de interese care au transformat sistemul de sănătate într-un talcioc al achiziţiilor. Ne-am obişnuit că nimeni nu ne poartă vocea mai departe şi că suntem, în masă, indivizi singuri sau pâlcuri răzleţe de înţelegere reciprocă.
Momentul de acum este, probabil, cel mai prielnic pe care l-am avut în mult timp pentru o nouă şarjă de atac privind drepturile noastre. Unde sunt domnul Sepi şi SANITAS-ul? Doctorul Chirculescu şi sindicatul „I. Cantacuzino“? Unde suntem NOI în configuraţia actuală? Uşa oportunităţii s-a deschis, dar nu pentru mult timp. Ce a relevat dezbaterea iscată pe marginea memorandumului pentru FMI este că, pierdut prin subsoluri şi tabele, bugetul României electorale pentru 2014 cuprindea fonduri care, ca de obicei, urmau să ajungă la autorităţile locale pentru sponsorizarea juntelor de partid în timp ce nouă ni s-au tăiat fonduri şi ni s-a cerut înţelegere şi maturitate. Proştii cui suntem noi?
Sănătatea este prioritatea zero a naţiunii. Nu cred în soluţia ministrului Nicolăescu de-a oferi gradual firimituri de speranţă medicilor. Domnia sa a afirmat că, dacă propunerile agreate pentru 2014, referitor la pachetul de bază în sănătate şi creşterea veniturilor pentru sănătate, nu vor fi implementate, îşi va da demisia. Normal, vor spune unii, ar fi ca acum domnia sa să îşi depună mandatul. Contra curentului, eu nu doresc acest lucru. Dimpotrivă. Mi-aş dori ca domnul Nicolăescu să îşi aducă aminte de promisiunile făcute şi, ca unul dintre puţinii prieteni pe care i-a avut sănătatea în România în ultimii 25 de ani, să-şi găsească în cele din urmă curajul şi bărbăţia de-a face front comun cu noi, cu cei care păstrăm gardă şi grijă pentru omul de rând în ceasul bolii. Mi-aş dori ca domnia sa să îşi aducă aminte că e liberal şi să apere meseriile liberale şi pe cei care le au, între care ne numărăm şi noi. Mi-aş dori ca ancheta de la Ploieşti să devină un exemplu naţional şi, în răspuns la apelul doctorului Oprea, să răsară mai mult decât 50 de voci. Pentru că vocile noastre vor face diferenţa poate mai mult decât un marş al pinguinului prin Capitală sau o plimbare de jerbe şi coroane la bulevard.
Adevărul, adevărul simplu despre cloaca hospitalieră în care suntem obligaţi să ne facem munca, adevărul simplu despre mâncarea din spitale şi despre paturile cu saltele putrezite, despre pernele unse cu toate unsorile şi sudorile morţii, trebuie să iasă la suprafaţă. Mi-aş dori ca scoarţa subţire de spoială pusă degrabnic de vreun manager de spital când vine Controlul de la Bucureşti sau haiducii lui Arafat să cadă şi obrazul hâd al Medicinii să îşi îndrepte ridul, şi rana, spre lumină. E nevoie de o toaletă chirurgicală a plăgii, nu pansamente de tifon cu un pic de apă oxigenată. Celor care citiţi rândurile acestea în vreo cameră de gardă, în spatele mesei de consultaţie, între două urgenţe, în timp ce căutaţi disperaţi branulă sau cateter, în timp ce vă uitaţi pe geam la ambulanţele care vin sau pleacă, în timp ce trageţi aer în piept pentru încă o zi de trudit în tranşeu vă spun, vă cer, vă conjur: vorbiţi!
Ce a făcut doctorul Oprea se poate întâmpla de pretutindeni. Suficient am tăcut şi suficient am aşteptat. Ora e acum.
