Profesia de medic nu îţi permite să faci şi altceva. Îţi cere multe: timp, dedicaţie, empatie, echilibru, obiectivitate, cunoştinţe ştiinţifice şi, mai ales, dragoste de oameni. În primul rând, fac precizarea că nu vorbesc despre distinşii colegi specialişti, mă refer doar la noi, medicii de familie. 

Munca noastră are particularităţi ce nu se învaţă nicăieri. Facultatea de medicină nu te pregăteşte pentru situaţiile pe care le poţi întâlni în cabinet, mai ales dacă lucrezi în rural, izolat oarecum, la zeci de kilometri de un spital. Bolnavul îţi este adus în pătură, iar tu, în câteva minute, trebuie să iei decizii care pot face diferenţa între viaţă şi moarte. Asta fără analize, fără radiologie, fără tomograf, uneori, de multe ori, fără ecografie. Mulţi dintre noi ne-am adaptat şi reuşim să facem faţă cu succes unor evenimente ce par desprinse parcă din povestirile evului mediu, forţând capacităţile noastre de clinicieni. Se poate spune că ne-am hipertrofiat simţul clinic ca răspuns compensator la lipsa de dotare.

E dureros să vezi că medicina primară este lăsată de izbelişte şi toţi cei care sunt în măsură să ia decizii încearcă să ne transforme în contabili, poştaşi, hârţogari, patroni şi alte struţo-cămile, scăpând, voit sau nu, din vedere faptul că, la bază, suntem medici.

Şi nu suntem puşi în cabinetele noastre să administrăm sărăcia, ci să consultăm, să vindecăm, să fim aproape de cei pentru care respirăm: pacienţii noştri. Pe noi nu ar trebui să ne intereseze faptul că un bolnav nu poate primi un medicament deoarece nu are nu ştiu ce scrisoare medicală sau nu se încadrează în nu ştiu ce tipare seci ale unui protocol. Tratăm bolnavi, nu boli, iar fiinţa umană nu se rezumă la un CNP într-o bază de date, pe care tot noi, zi de zi, o punem la punct. Pe noi, cei care lucrăm în dispensare ce amintesc de fostele CAP-uri nu ar trebui să ne intereseze munca de administraţie cu tot ceea ce presupune ea, ar trebui să fim concentraţi doar pe actul medical, pe ceea ce ştim să facem, pe ceea ce am învăţat să facem. Să încarci mintea unui medic, care şi aşa face naveta în orice condiţii climaterice vitrege, cu probleme legate de funcţionarea unei instituţii, de la aprovizionarea cu lemne, medicamente, hârtie igienică, până la plata a zeci de facturi, în condiţiile în care venitul său este de 3 lei jumate, este ca şi cum ai anmesteca diamantele cu noroi, având pretenţia apoi ca ele să strălucească.

Nopţile pierdute cu cărţile în braţe, nervii şi sănătatea măcinate prin stagii, cursuri, gărzi, privaţiunile pe care le-am îndurat toţi pentru a ajunge medici, nu pot fi recuperate. Sunt multe frustrări, multe dorinţe neîmplinite, multe speranţe năruite, multe visuri fracturate. Unii dau vina pe societate, pe sărăcie, pe incultură, pe abrutizare şi, în multe cazuri, au dreptate. România este ţara în care nu poţi practica medicina, poţi face doar apostolat. De aceea mulţi dintre noi nu sunt doar medici, adică enciclopedii de cunoştinţe medicale, ci sunt vindecători, având grijă de multe ori şi de trupul, dar şi de sufletul bolnavului.

Şi uite aşa, meditând la toate astea, am avut posibilitatea de a ajunge la Praga, la o conferinţa internaţională. Au fost prezenţi peste 3000 de medici din toată lumea. Ca o comparaţie: Spania a avut 500 de delegaţi, România doar 12. În fine, nu are sens să despic firul în patru. Pe lângă manifestările ştiinţifice, de o înaltă valoare academică, această conferinţă mi-a oferit o posibilitate extraordinară de a face schimb de experienţă cu medici din ţări care chiar pun accent pe prevenţie şi investesc serios în asta. Chestie de priorităţi. M-au impresionat foarte mult finlandezii care, la nivel de cabinet de medicină de familie, sunt în stare să facă un screening eficient al cancerului colorectal. Cabinetul este dotat cu un kit pentru depistarea hemoragiilor oculte, medicul este capabil să execute şi să interpreteze corect o colonoscopie, colaborarea cu forurile care centralizează datele fiind exemplară. Mai adăugaţi şi mentalitatea populaţiei, educaţia pentru sănătate, obligativitatea, nu doar pe hârtie, unor controale periodice serioase şi vă veţi da seama de ce la noi spitalele sunt pline de bolnavi terminali care consumă resurse uriaşe. Mai aflaţi că în Olanda se plăteşte 70 de euro pe ora de gardă în centrele de permanenţă, că Polonia are în plan ca în următorii 15 ani să aibă 500 de centre de screening pentru cancerul de col uterin, pe lângă cele 125 existente în prezent, repet, centre în care medicul de familie e cheia de boltă, că Nigeria investeşte masiv în medicina primară, că Germania face lobby la Parlamentul European pentru dezvoltarea acestei specialităţi, că Grecia, în plină criză financiară serioasă, acordă procente mari din buget prevenţiei, că ţara gazdă, Cehia, pe lângă faptul că a reuşit să organizeze exemplar conferinţa, are un sistem extrem de eficient de pregătire al viitorilor medici de familie.

Sunt multe de spus, multe de comentat, dar cel mai greu de dus este adevărul pe care l-am descoperit acolo prin raportarea noastră la ţările civilizate: România, stat social, medicină socială. Şi asta nu din vina halatelor albe.

Numai că, aspectele astea nu se văd, nu se comentează, nu interesează pe nimeni. În ţările civilizate, atunci cand eşti chemat la un control preventiv, ţi se acordă servicii de cea mai înaltă calitate, pentru că statul respectiv îşi permite asta. Acolo, în ţările unde sistemul chiar funcţionează, se poate face o prevenţie a bolilor grave. Spuneţi voi, cei care mă citiţi, de câte ori aţi fost la o consultaţie preventivă? De câte ori pe an, ca femei, mergeţi la un consult ginecologic? Aşa puteţi depista la timp cancerul de sân sau de col uterin. De câte ori pe an, ca bărbaţi mergeţi la un consult pneumologic, dacă fumaţi, sau la un consult gastroentero? Aşa puteţi depista la timp cancerul pulmonar sau cancerul de colon. Aşa-i că nu mergeţi? Şi ajungeţi în faze terminale, faze în care suferinţa este devastatoare pentru voi şi pentru cei dragi vouă. Îmi veţi obiecta că statul nu vă decontează consultaţiile la cerere. Şi? Cum aveţi bani în fiecare an de Crăciun să rupeţi magazinele şi să cumpăraţi orice, puteţi găsi nişte sume pe care să le investiţi în voi. Dar nu. Voi aveţi numai drepturi.

Vă cumpăraţi plasme, iphoane, jeepuri şi alte chestii. Dar dacă un medic vă dă o reţetă de 300 de lei, pentru sănătatea voastră, începeţi să înjuraţi că e prea scump, că statul nu face nimic, că voi sunteţi necăjiţi şi că aţi plătit o viaţă întreagă, sume derizorii, la sănătate.

Statul social, aşa sărac, vă poate oferi numai sărăcie şi nepăsare. Şi dacă vă încredintaţi sănătatea voastră şi a celor dragi pe mâinile unui sărac muribund, nu urlaţi pe urmă la medici.  Dacă vouă nu vă pasă de voi, de ce i-ar păsa statului?

Dar, lasă, că vine Paştele şi veţi rupe iar magazinele, veţi face vânzări de milioane de euro, dar dacă vă întreabă cineva, tare greu o mai duceţi.

Şi veţi da bani pe la popi, bani fără chitanţă, normal, că aia nu e şpagă, şi vă veţi călca în picioare pe la moaşte, pe la ciolanele unuia sau altuia, ca să vă rugaţi, pentru ce?, aha, pentru sănătate. Ştiţi ceva? Degeaba! Oricum o să faceţi o droaie de boli, oricum o să suferiţi. Şi atunci, veţi căuta un medic. Un medic care să aibă compasiune, umanitate, un medic căruia chiar să-i pese de voi. Numai că, ştiţi ceva?, astea nu intră în fişa postului. Astea nu se învaţă. Cu asemenea calităţi te naşti şi le educi. Medicul nu e un funcţionar care închide ghişeul unde staţi cu zecile la coadă că are el pauză de masă. Medicul nu e obligat să fie uman, el suferă alături de voi pentru că vă iubeşte, poate chiar mai mult decât un tip ce umbla pe aici acu vreo 2000 de ani şi vindeca bolnavi. Păcat că nu mai umblă şi acum. O fi plecat. Medicul este aproape de bolnav, prin structura lui interioară. De asta medicina nu este o meserie ca oricare alta şi de asta medicul e mai presus de restul turmei. Şi de asta, toţi reduşii şi toţi analfabeţii trebuie să tacă atunci când vorbeşte un medic.

Sursa