– A fost o întâmplare să nimeresc acest post, dar m-am implicat în activitatea de zi cu zi şi nu am mai plecat. Am considerat că mă regăsesc acolo. Oricum activitatea de medicină de familie am făcut-o pentru că mi-a plăcut, nu pentru că nu am făcut altă specializare, aşa cum majoritatea sunt tentaţi să comenteze vizavi de medicul de familie.
– Reuşiţi să investiţi în dezvoltarea cabinetului?
– Am reuşit să cumpăr cabinetul – a fost nevoie, de fapt, pentru că autorităţile locale nu investeau nimic, nici eu nu puteam investi, nefiind al meu. Am reuşit să-l aduc la standardele necesare autorizării, ceea ce a însemnat investiţii foarte mari, de care nimeni nu întreabă şi nu se preocupă. Nimeni nu ştie ce implică activitatea într-un cabinet de ţară. Să schimbi acoperişul, să faci pereţi, circuite, centrală pe pelet. Numai anul acesta pentru încălzire am consumat peste 70 de milioane pentru peleţi. Pe-aici nu trec gaze, curentul se opreşte des, cheltuielile sunt foarte mari. Se vehiculează că medicii de familie de la ţară sunt foarte bine plătiţi – nici pe departe! Nimeni nu îşi dă seama câte cheltuieli sunt la ţară. Pe lângă utilităţi, sunt deplasările în teren. Cei neasiguraţi, mai mult de o treime din pacienţii mei, sunt consultaţi gratuit. Teoretic, beneficiază de pachetul minimal, dar vă daţi seama că, dacă vin cu boală acută, nu pot să îi trimit în altă parte. Vine copilul, îl doare urechea şi are febră. Ce să-i spun: am depăşit numărul de consultaţii, vino mâine? Nu pot. La oraş, omul se duce la spital, se duce la urgenţă, pe când la ţară nu are unde să se ducă. Pacientul nu are bani să meargă, de multe ori, nici până la primul oraş. Acum fac a doua specialitate urgenţa.
– Vă ajută în practica medicinii de familie?
– Foarte mult. În oraş, în spital, sunt mai mulţi într-o echipă, acolo nu te trezeşti singură cu omul. La sat, ce faci dacă nu ştii? Te şi sperii, dar trebuie să te descurci cum poţi, pentru că apoi dai de om pe stradă şi cum să te mai uiţi în ochii aparţinătorului sau pacientului, în condiţiile în care ai fost solicitat şi nu te-ai descurcat? Nu fac a doua specialitate pentru că aş vrea să plec în altă parte. Dar apar situaţii de urgenţă la ţară, când medicul de familie e izolat şi trebuie să se descurce singur. Am avut naşteri cu complicaţii, accidente vasculare, am avut de toate. Nu suntem chiar departe de oraş, dar, când au fost zăpezi mari, foarte greu s-a accesat o urgenţă în zonă. Nu o să plec de la cabinet, am investit prea mult şi nu neapărat material.
– Oricum, spuneaţi că investiţiile financiare au fost mari.
– Au fost şi sunt. Am accesat un proiect pe fonduri europene pentru dotarea cabinetului, mă chinui de cinci ani, sper şi eu acum, pe ultima sută de metri. Vreau să iau un ecograf mai performant, analizoare pe care să le pot folosi în condiţii de rural, aparate de recuperare pentru pacienţii cu probleme neurologice şi cardiovasculare, o trusă de urgenţă completă, un defibrilator automat. E nevoie de multe. Până vine ambulanţa, eşti singur, cel mult cu asistenta. Ce faci?
– Cum se împacă rezidenţiatul cu activitatea de la cabinet?
– Programul de rezidenţiat îmi permite să mă ocup în continuare de cabinet şi mă ajută foarte mult în activitatea de zi cu zi. Încerc să gestionez timpul astfel încât pacienţii mei să nu aibă de suferit. Am trei asistente foarte bune şi o secretară. Ea se ocupă de toată hârţogăria, de bucătăria cabinetului, adică scrie reţeta, duce situaţiile, face tot felul de statistici, face programările. Ceea ce ne ajută pe noi să ne ocupăm exclusiv de problemele medicale. Încercăm să fim foarte organizaţi. Consultăm separat copiii de adulţi. Există şi o populaţie foarte densă de romi. Cu ei a fost mai greu să lucrăm, dar au înţeles cu timpul că trebuie să respecte regula cabinetului: toată lumea stă la rând în ordinea în care a venit, sunt scrişi în caiet, la consultaţii se vine civilizat, spălat.
– Aveţi în comună asistent comunitar?
– Nu. Ar ajuta foarte mult, eu am mulţi pacienţi care nu ştiu să scrie şi să citească, am copii de cinci-şase ani care nu ştiu să vorbească decât limba romă. A trebuit să învăţăm câteva cuvinte în limba lor, ca să avem măcar interacţiune de bază. Am cerut primăriei să angajeze un asistent comunitar şi au spus că nu pot să aloce fonduri. Dar primăria din Coţofăneşti n-a avut fonduri niciodată pentru nimic. De 20 de ani, de când sunt acolo, toate investiţiile s-au făcut pe banii mei. Inclusiv am amenajat dintr-un grajd un spaţiu pe care l-am cedat unui farmacist şi s-a organizat o farmacie, prima din comună. Aici sunt oameni cu venituri foarte mici şi nu îşi puteau permite să se ducă să îşi ia reţeta de la Oneşti. I-am mai scutit de nişte cheltuieli, am făcut ce credeam că trebuie făcut, deşi sprijinul din partea autorităţilor locale a fost zero.
– Câţi pacienţi vedeţi într-o zi obişnuită?
– Cam 30–40 de pacienţi zi de zi. La noi mai vin şi din alte părţi, tocmai pentru că am dotat cabinetul cu aparatură – avem ecograf, electrocardiograf, facem analize, beneficiază de nişte facilităţi pe care probabil nu le au în alte părţi. Îi primim pe toţi, oricum ei ne aduc venituri. Ştiţi că, dacă nu este înscris, pacientul plăteşte contravaloarea serviciului medical. Statul ne plăteşte 24 de consultaţii pe zi, dar nu ne plângem, stăm cât este nevoie.
