Autor Mihaela Floroiu   Sursa

Gorjeanul Flavius Gherasie este medic rezident la Spitalul de Urgență Floreasca din București, fiind un tânăr plin de umor și foarte inteligent, care a ajuns acolo prin multă muncă și pasiune. A vrut să se facă polițist, dar în clasa a XII-a a decis că va urma Facultatea de Medicină și a muncit pe brânci, fiind admis la Timișoara, la UMF. Decizia a fost luată și datorită unei întâmplări: se afla în mașină cu mama sa, care este asistentă medicală în Italia, și au fost opriți de un polițist din cauza vitezei (avea 60 km/h n.red). Polițistul l-a tratat cu superioritate și aroganță, atitudinea nepotrivită a acestuia dezamăgindu-l pe adolescentul ce se visa în uniformă! A ascultat sfatul mamei și a dat la Medicină. La finalul celor șase ani de facultate, viitorul medic Flavius Gherasie, din Sadu, le-a vorbit colegilor și a transmis un mesaj care a devenit viral: „Dragi medici, pacientul din mine vă roagă ca oriunde ați fi, oriunde ați profesa, în orice condiții, la orice nivel să nu uitați de unde ați plecat, să nu uitați cine sunteți și de ce faceți asta!”, le transmite medicul rezident Flavius Gherasie. 

„Să fii medic în România înseamnă, în primul rând, multe sacrificii”!

Reporter: Ați absolvit medicina la Timișoara și acum sunteți rezident la Spitalul Floreasca. Cum a fost examenul de rezidențiat?
Flavius Gherasie: Da, am absolvit Universitatea de Medicină și Farmacie „Victor Babeș” din Timișoara, specializarea Medicină Generală în 2015. Din punctul meu de vedere, examenul de rezidențiat a fost greu, în primul rând din cauza materiei, unele capitole nu au fost bine structurate, iar multe informații nu mai erau de actualitate.

Rep.: Ce specializare v-ați ales?
F.G.: Încă din facultate am fost fascinat de fiziologia și fiziopatologia inimii, așa că m-am gândit să aleg o specializare legată de patologia cardiacă. Am ales chirurgie cardiovasculară pentru că ceva din mine mă împingea să fac asta, pur și simplu nu puteam să văd decât chirurgie cardiovasculară pe slide-ul cu specializări proiectate pe tabla amfiteatrului.

Rep.: Ați fost medic rezident pe chirurgie cardiovasculară, iar acum sunteți rezident pe medicină internă. Ce s-a întâmplat?
F.G.: Am fost rezident pe chirurgie cardiovasculară timp de 4 luni, a fost o experiență unică, practic aproximativ 50 de inimi au bătut în mâna mea, numai că am considerat că nu pot să fac performanță și am decis să îmi schimb specializarea. În seara de 27 februarie, scriam așa: oare cum este să fii întins pe masa de operații, să vezi personalul medical cum se agită pe lângă tine, pregătesc tot, anestezistul îți spune că o să adormi și tu începi să numeri 1,2,3,4,5… ți se taie filmul, pentru 8 ore ești întins acolo cu sternul deschis, cu cordul oprit și linii de presiune unde circulă sângele ce face legătura între vase și circulația extracorporală, te trezești la terapie intensivă, obosit, ai vrea să spui că te doare, dar ești prea obosit să spui asta, starea ta de sănătate se ameliorează pe zi ce trece, începi să te mobilizezi, începi să zâmbești, simți că ai avut a doua șansă, pleci pe picioarele tale la familia ta. Mă rezum să spun că în spitalele din România locul medicului rezident nu este bine stabilit, rezidențiatul în sine este considerat o formă de învățământ, atât în țara noastră, cât și în Occident, iar calitatea actului didactic lasă de dorit de multe ori… Nu sunt supărat pe chestia asta, nu dau vina pe nimeni, am înțeles cum merge sistemul medical, nu este pregătit să te formeze ca medic, „te aruncă în spital și trebuie să te descurci cum poți”. Mi-am schimbat specializarea în Medicină Internă și sunt mulțumit, aici fac medicină, cel puțin pentru moment sunt unde trebuie, nu este o specializare spectaculoasă cum este chirurgia, dar am acumulat multe informații și pentru mine asta este important, pentru mine acum și pentru pacienții mei mai târziu.

„Pacientul român este umil!”

Rep.: Ați fost voluntar la Serviciul de Reanimare Timișoara. Ce a însemnat această experiență/ce ați învățat despre oameni, despre viață, despre moarte?
F.G.: În timpul facultății am considerat că mi-ar fi de ajutor un voluntariat la SMURD pentru dezvoltarea mea profesională, în anul 4 am fost la o tabără de vară organizata de SMURD Târgu-Mureș, după care m-am înscris la Timișoara unde am început să fac gărzi ca și voluntar. Ce am învățat despre oameni? Probabil am învățat că românii merg la medic când au o stare de sănătate agravată, uneori când este prea târziu și evită să meargă la medicul de familie, de obicei se prezintă în Serviciul de Urgență, astfel colegii urgentiști au un volum mare de pacienți și implicit de muncă. Pacientul roman este umil, de obicei nu are educație sanitară și puțini din pacienți urmează indicațiile medicului după ce se externează. Despre viață și moarte? Moartea apare secundar încetării proceselor vitale, când reanimarea nu mai este posibilă, am resuscitat de multe ori pacienți, ca și medic scopul meu este ca pacientul să aibă o stare de sănătate care să-i ofere o viață fără scăderea sau limitarea activităților cotidiene, o viață sănătoasă.

Rep.: Ați copilărit la Gorj. Ce ați spune despre o reîntoarcere acasă, ca medic?
F.G.: Am copilărit în orașul Bumbești-Jiu unde am făcut atât școala generală, cât și liceul, după care am plecat la facultate în Timișoara. M-aș întoarce acasă, acasă găsești familia, prietenii, amintirile, „nicăieri nu-i ca acasă”.

Rep.: În opinia dvs, ce înseamnă să fii medic în România? Care sunt cele mai grave probleme ale sistemului medical din România?
F.G.: În opinia mea să fii medic oriunde în lume îți oferă o satisfacție enormă, însă să fii medic în România înseamnă, în primul rând, multe sacrificii, atât pentru noi, cât și pentru familie. Sistemul medical are cu adevărat multe probleme, vedem asta zi de zi, cred că este nevoie de investiții mari și trebuie regândit, numai muncind în același sens și pe parcursul mai multor ani, putem să schimbăm ceva. Vocea noastră, a tinerilor medici a pierit de ceva timp, începem să vedem realitatea sistemului și încercăm să îl înțelegem, deja toți numărăm momentele de tensiune, un haos care ne împiedică să profesăm cum ar trebui. Dar ce e de făcut? Ce pot face eu când neajunsurile își fac simțită prezența și frustrarea personalului medical se vede cu ochiul liber? Ce pot face eu când țipetele acoperă dialogul? Ce pot face eu când dialogul nu există? Încă cred că România vrea să își păstreze medicii școliți din bugetul țării între granițele sale și încă cred că pacienților mei le voi zâmbi și le voi vorbi în limba română.

Rep.: Vine și problema salarizării, a plății gărzilor. Ce părere aveți despre aceste probleme ce par fără rezolvare în țara noastră?
F.G.: Legat de salariu, nu pot să spun că este mare, dar toți am știut asta, ne-am asumat asta și am rămas aici, cunosc mulți colegi care au emigrat și mulți colegi care vor să emigreze și se pregătesc în acest sens. Implicit eu am învățat limba germană, nu aș spune nu altei țări, în meseria mea există o nesiguranță legată de postul de muncă, suntem puțini, suntem căutați, dar se pare că în România nu sunt posturi pentru noi, un paradox… țară fără medici, țară fără posturi de muncă destinate medicilor.

„Să nu uitați de unde ați plecat!”

Rep.: „Ce ne costa sa zâmbim? Simplitatea si bunătatea unui om poate schimba lumea… Ai zâmbit astăzi?”, scriați mai de mult. Care sunt cele mai importante principii după care vă trăiți viața?
F.G.: Îmi place să fiu eu însumi, am observat că dacă un lucru nu mă face fericit, trebuie să renunț și să merg mai departe, am învățat că în viață nu ai întotdeauna dreptate și că trebuie să admiți când greșești, eșecul nu înseamnă sfârșitul lumii, doar o experiență din care ai învățat ceva și care cu siguranță te face mai puternic și cel mai important „Dacă vrei ceva, du-te și ia-l. Punct.“

Rep.: Aveți vreun sfat pentru tinerii care își doresc o carieră în medicină, în România?
F.G.: Înarmați-vă cu răbdare, cu informații medicale, faceți practică și voluntariat în timpul facultății, o faceți pentru voi, iar când veți fi medici încercați să nu uitați de unde ați plecat, să nu uitați cine sunteți și de ce faceți asta. Am avut un discurs la finalul universității, ca un răspuns la întrebarea de ce am ales medicina și ce a însemnat pentru mine. Atunci am transmis acest mesaj, care rămâne valabil: Dragi medici, pacientul din mine vă roagă ca oriunde ați fi, oriunde ați profesa, în orice condiții, la orice nivel să nu uitați de unde ați plecat, să nu uitați cine sunteți și de ce faceți asta!