Opriţi-vă!

Vă rog. Nu mai vindeţi examenele studenţilor dumneavoastră, cum s-a descoperit recent la Medicina din Craiova, oricât de mic v-ar fi salariul.

Nu mai numiţi în funcţii oameni care iau mită în loc să administreze facultatea, cum s-a întâmplat la Medicina din Bucureşti. Nu vă mai angajaţi copiii sau rudele chiar în facultatea în care lucraţi, cum se întâmplă aproape peste tot; doar dacă nu cumva sunt excepţionali în specialitatea lor. Şi nu, motivul pentru care vă rog să vă opriţi nu are nimic de-a face cu rectitudinea morală sau spiritul justiţiar. Şi nici cu faptul că-i nedreptăţiţi pe doctoranzii harnici care visează la o carieră academică dar locurile sunt pregătite pentru alţii sau pe rezidenţii buni care pleacă din ţară pentru că posturile sunt ocupate. Cui faceţi rău dacă nu vă opriţi? Chiar vouă.

Există un mit care spune că Şcoala medicală românească e chiar bună. Cei care îl contrazic sunt anatemizaţi public, primesc imediat zeci de replici supărate pentru că – nu-i aşa? – niciunuia dintre noi nu-i place să i se pună oglinda în faţă. Dar din păcate, şi scriu cu durere, e doar un mit. Excepţionalitatea şcolii medicale româneşti este dată chiar de excepţiile ei, care există, dar au atins performanţa în ciuda, nu datorită, sistemului medical de învăţământ. Nu este locul aici să intru în detalii legate de modul de desfăşurare a programelor de rezidenţiat sau de atenţia acordată studenţilor medicinişti. Să ne rezumăm la comparaţii simple şi, din păcate, greu de contestat: celebrele clasamente universitare internaţionale. Am ales două, ambele extrem de cunoscute. Primul, QS World University Ranking, evaluează universităţile în funcţie de reputaţia lor academică, impactul cercetării şi reputaţia angajatorilor unde ajung absolvenţii să lucreze. Al doilea, aşa-numitul Shanghai Ranking, foloseşte drept criteriu principal excelenţa academică şi impactul cercetării produse de universitatea evaluată. Aşadar, un clasament în care primează perspectiva studenţilor şi altul în care contează mai mult academicul.

Comparaţia nu am făcut-o la general, ci punctual: în domeniul medical şi farmacologic, focalizând şi mai mult pe regiunea noastră geografică. Cum stau aşadar şcolile de medicină româneşti comparativ cu suratele lor din Europa Centrală şi de Est?

În QS World University Ranking nu avem nicio facultate de medicină clasată în primele 300 din lume, în timp ce ungurii au patru – Semmelweis din Budapesta, cele din Debreţin, din Pécs şi din Szeged –, grecii au tot patru – medicina din Salonic, cea din Atena, din Creta şi din Patras –, cehii au Facultatea de medicină din Praga, croaţii, pe cea din Zagreb şi estonienii, pe cea din Tartu. Cunosc argumentaţia care spune că Ungaria a fost parte egală dintr-un imperiu cu tradiţie sau că grecii sunt de mult timp în Uniunea Europeană şi au putut să se dezvolte.

Dar de ce nu poate avea România, una dintre cele mai mari ţări din regiune, o şcoală medicală cel puţin la fel de bună precum estonienii sau croaţii? Din curiozitate am repetat comparaţia şi cu ţări aflate într-o situaţie economică mult mai dificilă decât noi. Nici aici nu am găsit scuze valabile: medicina din Cairo sau din Teheran este mult mai bine clasată decât omologii români. Situatia se menţine şi în mult mai exclusivistul clasament Shanghai, unde în primele 200 de poziţii pătrunde o singură şcoală medicală din regiunea noastră geografică: cea din Atena.

CITESTE SI :

Romania , tara din care si Hipocrate ar emigra !

Interesant este că, dacă în medicină lucrurile stau cum sunt descrise anterior, există alte domenii în care românii reuşesc să facă o figură onorabilă. Universităţile din Bucureşti, Cluj şi Timişoara au reuşit să intre în top 200 pentru specializarea limbi moderne, iar Bucureştiul şi Clujul reuşesc să intre la matematică undeva între poziţiile 250 şi 300. Ce este sub poziţia 300 deja nu mai contează: cine are măcar răbdare să citească până acolo? Aceste clasamente sunt de altfel foarte importante pentru că percepţia publică despre nivelul educaţiei dintr-o anume ţară se modelează în funcţie de ele. Majoritatea universităţilor care se respectă urmăresc activ să pătrundă în aceste topuri, iar criteriile sunt numeroase şi nu se rezumă întotdeauna doar la articolele cotate ISI, ci şi la accesul studenţilor la infrastructura facultăţii, la interacţiunea dintre studenţi şi profesori sau la activităţile extracurriculare oferite. Există câteva facultăţi în România, cum este Universitatea de Vest din Timişoara sau „Babeş-Bolyai“ din Cluj, care au devenit foarte conştiente de utilitatea şi necesitatea de a pătrunde în aceste clasamente şi mişcă în această direcţie.

În rest însă, şcolile de medicină româneşti îşi dovedesc (în România) prestigiul internaţional crescut prin numărul de studenţi proveniţi din alte ţări. Şi aici lucrurile stau din ce în ce mai bine, dar mai degrabă din punct de vedere economic decât academic. E interesant să citiţi forumurile absolvenţilor de liceu din Marea Britanie sau Franţa. Există secţiuni dedicate facultăţilor de medicină din România, frecventate în special de tinerii care nu au obţinut note suficient de bune pentru a intra într-o universitate din ţara lor. Nu e nimic condamnabil în asta, dimpotrivă ţine de firescul naturii umane să doreşti în continuare să-ţi atingi obiectivul – în acest caz absolvirea medicinii – chiar după un eşec. Este foarte bine că facultăţile de medicină româneşti profită de avantajul de a face parte din Uniunea Europeană şi oferă taxe de şcolarizare mai scăzute şi un cost al vieţii mai mic pentru a atrage studenţi europeni. Dar, constant, pe aceste forumuri apar foşti studenţi sau (încă) studenţi străini care avertizează în privinţa posibilităţii de a-ţi cumpăra examenele.

Subliniez că există şi insule de competenţă în Şcoala medicală românească; dar mă tem că nu ele sunt norma. Am discutat în ultimele săptămâni cu mai mulţi rezidenţi angrenaţi şi în activităţi academice. Toţi (!) doresc să plece în străinătate, motivaţia invariabilă fiind „ştiţi cum e, la noi nu se poate face cercetare cum trebuie“. Din păcate nu e o impresie, nici o victimizare, ci o realitate. Un raport recent al Comisiei Europene plasează România pe ultima poziţie din UE în privinţa cercetării-inovării. Între 2007 şi 2011 am avut o perioadă de creştere, dar în ultimii patru ani căderea este abruptă dinspre prost înspre foarte prost. Bulgaria şi Letonia, celelalte două lanterne roşii, sunt însă ţările UE cu cea mai mare creştere anuală în 2014 la acest capitol. În plus, guvernul României a redus cheltuielile cu cercetarea-inovarea în ultimii ani, deşi la televizoare vorbesc nonstop despre creşterea economică performantă a ţării noastre. Iar când sunt chestionaţi, neoficial, în privinţa reţinerii de a investi în acest domeniu, ştiţi ce răspund demnitarii? „Ar însemna să băgăm bani în clanurile universitare şi nu vrem asta. E o gaură neagră acolo“.

În schimb, România stă bine la numărul de doctoranzi. Avem destui. Iar cei mai buni dintre ei pleacă. La fel ca şi cei mai buni tineri chirurgi, cei mai buni tineri anestezişti etc. Pleacă nu atât din cauza salariilor mici, cât din cauza lipsei de perspectivă profesională/academică. Pleacă pentru că excelenţa educaţională nu se obţine vânzând examenele sau angajându-ţi rudele. Pleacă pentru că nu mai speră că România va avea în următorii ani o facultate de medicină măcar la fel de bună ca aceea din Tartu.

Şi, de aceea, vă rog din nou: opriţi-vă!

Autor: Vlad MIXICH

Sursa