Fiziologul Nicolae C. Paulescu, unul dintre precursorii descoperirii insulinei, s-a născut la 8 noiembrie 1869, la București. Elev eminent, a plecat în 1888, după absolvirea Gimnaziului ”Mihai Bravul” (Liceul ”Mihai Viteazul”), pentru studii medicale la Paris. Aici, în 12 ani, a reușit să obțină trei doctorate, la Facultatea de Medicină din Paris și la Sorbona, și să primească distincția ”Palmes Académiques”.
Din 1894 a lucrat ca intern la spitalul ”Notre-Dame du Pérpetuel Secours”. În 1897 a devenit doctor în Medicină, adjunct al savantului Etienne Lancereaux și secretar de redacție la ”Journal de Médecine interne”. Tot acum și-a început, în limba franceză, bogata activitate publicistică: ”Recherches sur la coagulabilité du sang hépatique” (publicată în ”Archives de Physiologie”, ianuarie 1897, p. 21).
A devenit doctor în Științe Naturale în 1899. În Franța, chiar și după întoarcerea sa definitivă în România (1901), i s-au decernat numeroase titluri sau distincții academice și universitare, sperându-se multă vreme într-o revenire a lui la Paris, unde începuse, între altele, importante cercetări, alături de reputatul fiziolog Albert Dastre (1848-1917), ”în scopul de a izola produsul activ al secreției interne a pancreasului”.
S-a reîntors în țară, fiind numit profesor la Catedra de Fiziologie a Facultății de Medicină din București (1900), după ce a refuzat catedra la Facultatea de Medicină din Fribourg.
În 1901, a revenit pentru scurt timp în Franța, unde a obținut titlul de Doctor al Universității din Paris, cu o teză de Chimie biologică: ”Étude comparative de l’action des chlorures alcalins sur la matiere vivante”.
A redactat și publicat, împreună cu Etienne Lancereaux ”Traite de medecine”, în patru volume (1903-1930). De asemenea, a lăsat și un foarte valoros ”Traite de Physiologie medicale”, în trei volume, realizat între 1919-1922.
Savant de valoare Nobel, a desfășurat o remarcabilă activitate de cercetare științifică, privind fiziologia medicală, metabolismul glicogenului, diabetul, rolul pancreasului în asimilația nutritivă, coagularea sângelui hepatic, mecanismul morții subite, anevrismele ș.a.
Continuă, începând cu 1911, studierea metabolismului glucidic și a patogeniei diabetului zaharat și a relației cauzale între secreția endocrină pancreatică și funcția glicogenică hepatică, de asemenea, cu publicații referitoare la cercetări experimentale de pancreatectomie și lobectomie hepatică.
În 1916 a pus la punct tehnica de izolare a extractului pancreatic, pe care l-a denumit ”Pancreină” și, de asemenea, tratamentul aplicat la câini cu diabet indus chirugical. A constatat că extractul ducea la scăderea concentrației de zahăr, cetonă și uree din sânge.
După încheierea Primului Război Mondial, omul de știință și-a reluat cercetările. În 1921 a evidențiat efectele anticetogenice ale “pancreinei” (insulina) și a demonstrat specificitatea acțiunii “pancreinei”. Rezultatele au fost pentru prima dată prezentate prin patru comunicări la Societatea de Biologie din Paris și publicate în revista ”Compte Rendu des Seances de la Societe de Biologie” în 27 iulie 1921.
Nicolae Paulescu a publicat, la 31 august 1921, la Liege, în revista ”Archives Internationales de Physiologie” (vol. XVII), articolul intitulat ”Recherches sur la rôle du pancréas dans l’assimilation nutritive”. Lucrarea conținea cele 12 experimente ce demonstrau acțiunea complexă a pancreinei (insulinei): reducerea glicemiei și glicozuriei și reducerea ureei sanguine și urinare.
Invenția sa a fost înregistrată, la 10 aprilie 1922, la Oficiul Român de Brevete, sub titlul ”Pancreina și procedeul fabricației ei” (brevetul nr. 8322).
În februarie 1922, cam la 7-8 luni de la apariția lucrărilor de pionierat ale lui Paulescu, în presa științifică internațională, doi tineri cercetători canadieni, F. G. Banting și C. H. Best, lucrând în laboratorul de fiziologie al profesorului J. J. MacLeod (1876-1935) de la Universitatea din Toronto, își fac publice rezultatele lor în aceeași direcție. Din cauza unei conjuncturi nedrepte și nefavorabile pentru fiziologul român, rezultatele cercetătorilor canadieni au fost răsplătite cu Premiul Nobel în 1923.
Abia, în 1969, Comitetul Nobel a recunoscut meritele și prioritatea lui Nicolae C. Paulescu în descoperirea insulinei și a tratamentului antidiabetic.
Marele savant român a murit la 19 iulie 1931, la București.
Pentru meritele sale deosebite a fost ales membru titular post-mortem al Academiei Române la 13 noiembrie 1990.
La 3 martie 1993, Institutul de Diabet, Nutriție și Boli Metabolice din București, prin Decret al Ministerului Sănătății, a fost redenumit, în onoarea sa, Institutul de Diabet, Nutriție și Boli Metabolice ”Nicolae Constantin Paulescu”. (Agenţia Naţională de Presă AGERPRES)
