Maşina era o Dacia 1100 veche, impecabil întreţinută de infirmieri, singura care avea privilegiul să fie parcată în faţa scărilor de la pavilionul Unu Femei. O dată pe zi, o vedeam pe infirmera şefă coborând pe uşa din spate cu o geantă mare. Deschidea portbagajul, care nu era încuiat, şi punea geanta plină acolo. A doua zi dmineaţa, tot ea, înainte de raportul de gardă, o lua de acolo, goală, şi o ducea în cabinetul ei.

Vedeam scena din cabinetul meu - impropriu spus, adică din cămăruţa de gardă de la etajul unu, în care intram folosind jumătatea mea de clanţă din buzunarul halatului, şi mă strecuram în spaţiul dotat cu o masă şi două scaune dintre cele doua saloane enorme, de şaizeci de paturi fiecare, rugând surorile să îmi aducă pe rând bolnavii cărora trebuia să le completez fişele de observaţie. Asta era treaba mea, a stagiarului, sau rezidentului, şi eram unicul rezident din spital, aşa că era destul. Pe bolnavi nu aveam ce îi întreba: acesta era pavilionul bolilor foarte grave, unde li se dădea un tratement şoc cu medicamente să fie scoşi din criză, cu preţul diminuării lor totale. Se târau de la pat la toaletă sau la camera mea cu dificultate şi de abia articulau. Unele erau la a nu ştiu câta încercare de sinucidere, după care aveau din nou câteva luni bune, cu familia. Altele omorâseră pe cineva, sau le violase, dimpotrivă, vreunul (sau mai mulţi) sau erau în completă disociere şi râdeau prosteşte în timp ce încercau să îşi prindă mâna în uşă. Pe foaie scriam ce observam, nu ce îmi spuneau ele, şi ştiam că degeaba o fac: şeful meu şi al pavilionului, dr. B, proprietarul Daciei 1100, care avea peste şaptezeci de ani şi venise ca intern după Primul Război Mondial, nu citea niciodată foile. Ba chiar, atunci când nu avea un rezident plin de dorinţa de a face ceva, deci bun de exploatat, asistentele scriau singure câteva cuvinte fără sens.

Singura activitate a pavilionului nostru, unde la parter stăteau cei care puteau fi lăsaţi pe afară, iar la etaj cei izolaţi la « fără clanţă » era vizita mare. La asta, doctorul B făcea rondul cu precizia unui cronometru, stând circa un minut la fiecare pat. Erau unicele ocazii când îl auzeai vorbind. Întreba « Cum te simţi ? » cu o voce egală, mai degrabă ştearsă, privind bolnava drept în ochi şi luându-i încheietura în mâna lui. Asta avea un efect miraculos: ţinea aproape 24 de ore. Nu asculta niciodată răspunsul, ci trecea mai departe, cu întreaga suită, după ce administrase, cu precizia unui anestezist, doza de atenţie zilnică a unui psihiatru cu peste 200 de pacienţi şi peste 50 de ani de carieră, prin foamete, războaie şi pogromuri. După aceea mai şedea vreo două ore la cabinet, primind familiile îndurerate şi cel mai adesea dornice ca statul să le ia de pe braţe povara. Rezultatul era cel transportat cu geanta de asistenta şefă, şi nu era cine ştie ce, dat fiind că dr. B era văduv şi nu accepta decât cafea. Restul era împărţit între personal. Nu şi mie, pentru că declinasem din prima zi, spunând că eu sunt acolo să învăţ, dar măcar la pavilionul ăsta nu aveam cheltuieli. La Doi Bărbaţi trebuia să iau din buzunarul meu ţigări la toţi bolnavii mai agitaţi, că altfel nu mă lăsau să fac foile, trăgeau de uşă, de mânecă, de tot ce apucau, şi îmi cumpăram câte cinci minute cu câte un Carpaţi fără filtru.

Când aveam 25 de ani îl consideram pe doctorul B. ramolit, incompetent şi corupt. Azi însă nu mai sunt sigură că psihiatria de masă într-o societate săracă şi finanţată integral de stat poate produce ceva mai bun ca el. Evaluarea lui era că la asemenea cazuri grave, psihoterapia era inutilă - de altfel, eram doi doctori la două sute de pacienţi - şi cea mai eficientă era când lua pulsul fără nici un cuvânt la vizită, şi, de altfel, fără să numere. Atingerea lui conta. Familiile sufereau destul şi el judeca că statul poate să mai ia din povară, la cât plătea pentru tratament. Cum s-ar aplica noua măsură gândită de ministrul Bănicioiu doctorului B ? Nu lua bani. Ar trebui să îi fiscalizăm geanta zilnică de cafea? Nu o vindea- o trafica mai departe, că eram în comunismul pur şi dur, unde se crease asemenea penurie că totul venea la un cost suplimentar. Ce lua el de la bolnavi recicla la cei care îi luau lui - gestionarii de la carne, de la zahăr, de la tutun. Nimic nu ajungea pentru toată lumea, din cauza proastei planificări, ca atare cine avea nevoie mai mare sau mijloace mai mari plătea suplimentar şi intra în faţa cozii. Cine nu, nu mai apuca.

Sistemul nostru de sănătate azi e moştenitorul acelor probleme pe care o generaţie de administratori slabi, conflictul politic şi nepriceperea asistenţei externe de la Banca Mondială l-a consolidat în loc să îl transforme. De asta decizia guvernanţilor de a dubla în etape salariile din Sănătate în următorii doi ani, începând cu luna octombrie 2015, când cadrele medicale vor primi 25% în plus la salariul de bază, e bună, dar nu e suficientă. La fel de bună a fost şi introducerea cardului de sănătate, însoţită de o isterie publică foarte supărătoare, pentru că şi ziariştii treebuie să se hotărască odată ce vor. Decizia de a fiscaliza cadourile în bani nu este însă logică. Cadourile la medic sunt de două feluri- pură recunoştinţă, la care nu ai ce fiscaliza, şi supliment la salariul insuficient al medicului, deci o contribuţie directă la bugetul sănătăţii, din care e imoral să iei impozit- e vina cui guvernează că sistemul e subfinanţat, şi obiectiv subfinanţat. Cu cadourile pentru medici, statul practic cere cetăţeanului să plătească direct medicii, care sunt aproape neplătiţi în România – şi de asta cei mai buni pleacă. Te întrebi de ce lucrează ei la stat- nu are sens să îi faci funcţionari publici, calitate din care decurg numai incompatibilităţi, cînd de fapt nu ţi-i poţi permite, şi ceri mai departe pacienţilor, ca pe vremuri, să îi plătească direct.

  Ipocrizia asta de fond e considerată corupţie azi, şi nu e în regulă. E un eşec al politicii de sănătate.

Sursa