De ce ciocnim ouale de Paste si de ce le vopsim inainte? Ca "asa se face" sau pentru ca avem in minte o explicatie clara? De ce taiem mielul? De unde vin aceste obiceiuri? Care a fost semnificatia lor initiala?
Daniela Dumbrava, istoric in cadrul Institutului de Istorie a Religiilor din cadrul Academiei Romane, spune, pentru Ziare.com, ca vopsitul oualelor vine din Persia, din vremuri imemoriale, iar primul ou vopsit de care se stie era unul de strut, in Cartagina.
"Cartagina ne aduce efectiv proba primului ou incondeiat, mai precis descoperirea Oului de strut punic, sec. IV-III i.Hr. Dar, din nou, nu stim exact daca astazi oul incondeiat din zona sud-est europeana trebuie sa ne duca cu gandul la Cartagina. Crestinismul pare ca ar fi mostenit traditia aceasta din Persia pre-islamica, la fel cum si taierea mieilor pare sa fie mai curand un reflex din Vechiul Testament", arata Daniela Dumbrava.
De fiecare data cand vine Pastele, ne aruncam in toate aceste pregatiri despre ale caror semnificatii nu mai stim mare lucru. Ce trebuie sa stim de fapt despre Oul de Paste?
Imaginati-va oul un soi de Bing Bang al cosmosului de unde, la momentul oportun, expandeaza nu numai existenta in sine dar si derivatele ei mitice, culturale si religioase. Atat cosmologiile moderne, mai ales fizicienii si astrofizicienii contemporani noua, cat si cele mitologice sunt laboratoarele utopice ale prinderii sensurilor si informatiilor originii universului.
Oul este informatie germinala pentru multe mitologii: vedica, taoista, babiloniana, orfica, polineziana, finlandeza si asa mai departe. Acest sens generic al oului, nici folclorul romanesc nu-l rateaza, asa cum bunaoara ne arata culegerile de literatura veche si populara de la noi.
Poate ca cel mai adecvat timpului pascal, semnificatia oului se aseaza in chiar in preajma timpilor echinoctiului de primavara in religiile monoteiste, dar nu exclusiv, de exemplu zoroastrismul ce cuprinde elemente monoteiste dar si dualiste. De ce? Pentru ca trecerea de la un an la altul, re-innoirea cosmica sau ciclicitatea timpului se celebra mai cu seama in aceasta perioada de trecere.
Cuvantul ebraic Pesaḥ sau Pesach, incorporeaza din plin aceasta semnificatie pentru religia Mozaica. In Zoroastrism, celebrarea sarbatorii Nawruz (noua zi) dedicata lui Ahura Mazda, divinitate centrala a pantheonului iranian pre-islamic, este poate exemplul cel mai relevant pentru o arheologie a obiceiului incondeierii oului.
Cu ocazia acestei sarbatori, gospodinele curatau casa, barbatii cap de familie erau perfecti amfitrioni, regii promulgau legi ingaduitoare amnistii si, in fine, toata lumea facea schimb de daruri. Toate acestea se pastreaza si in Crestinism, chiar daca semnificatia lor este diferita.
Cat de vechi e obiceiul vopsirii oului?
Cartagina ne aduce efectiv proba primului ou incondeiat, mai precis descoperirea Oului de strut punic, sec. IV-III i.Hr. Dar, din nou, nu stim exact daca astazi oul incondeiat din zona sud-est europeana trebuie sa ne duca cu gandul la Cartagina. Crestinismul pare ca ar fi mostenit traditia aceasta din Persia pre-islamica, la fel cum si taierea mieilor pare sa fie mai curand un reflex din Vechiul Testament, insa cel mai aproape cronologic si spatial ar fi cultura crestina de sorginte slava, anume grupurile etnice supranumite pisanka, celebre pentru pictarea si vopsirea oualelor.
Ce stim despre sacrificarea mieilor? Ce semnificatie are fiecare si cat de veche este ea? Care e semnificatia de suprafata si care e cea adanca (daca exista o astfel de departajare)?
In cartea Exod, capitolul 12, in mod explicit, Dumnezeu ii porunceste lui Moise si lui Aaron, aflati in Egipt: "Luna aceasta (i.e. Nisan) sa fie pentru voi inceputul lunilor (al anului), sa fie intaia intre lunile anului. Vorbeste deci la toata obstea fiilor lui Israel si spune-le: - In ziua a zecea a acestei luni, fiecare cap de familie sa ia cate un miel; un miel pentru fiecare casa.
Mielul sa fie de un an, parte barbateasca si fara meteahna; veti lua fie un miel, fie un ied. Sa-l tineti pana in ziua a paisprezecea a acestei luni (i.e. Nisan) si atunci toata adunarea obstii fiilor lui Israel sa-l injunghie spre seara. Sa ia din sangele lui si sa unga amandoi stalpii usii si pragul de sus, in casele unde-l vor manca. (...) sa o manance cu azima (i.e. matzot) si ierburi amare (...) numai fript".
Celebrarea Pesaḥ-ului, intre 14-21 ale lunii Nisan, care etimologic marcheaza numirea primei luni a primaverii, a aparitiei primelor fructe si este prima luna a calendarului religios ebraic, semnifica iesirea evreilor de sub robia egipteana condusi de catre Moise.
Aceasta reprezinta o prima baza cultuala manifesta atat prin marcarea cu sange a spatiului domestic in semn de delimitare de tot ceea ce este strain de sfantenia si sensul pascal evreiesc, dar si de a pasi cu bun augur in noul an religios, regenerati interior si impacati cu tot ceea ce ne este exterior.
Preluarea oului si a sacrificarii mieilor de la evrei s-a facut pentru ca noua religie a preluat intregul patrimoniu de credinte ale iudaismului si se considera adevaratul iudaism, la inceput, sau Crestinismul a aparut ca o religie complet noua care a preluat simboluri din mai multe zone si religii cu care era contemporana? Sau a venit cu propriile simboluri, diferite de alte simboluri, cum e cazul crucii?
Pentru crestinism, din perspectiva cultuala, toate acestea nu sunt neaparat diferite gandind ca lui Dumnezeu intotdeauna ii aducem o jertfa, doar ca se rastoarna complet paradigma: Dumnezeu insusi aduce o jertfa umanitatii, pe Iisus cel ce le spune celor aflati cu el pe Muntele Maslinilor: "Adevar, adevar va spun: Mai inainte de a fi fost Avraam, Eu sunt!". Mielul pentru crestini este Iisus din Nazaret, Fiul Omului, Salvatorul lumii luata ca intreg: lumea vazuta (cosmosul si intreaga umanitate, inainte si dupa Iisus) si lumea nevazuta (stihiile) si Fiul Tatalui Celui Nevazut, Dumnezeu.
Iconografia paleocrestina il reprezinta pe Iisus atat inauntrul unei mandorle, un contur elipsoidal care circumscrie intregul corp, asa cum una din scenele iconografice in mozaic in Biserica Santa Maria Maggiore, Roma, infatiseaza deopotriva pe Aaron si pe Moise. In cazul lui Iisus Christos, iconografia il reprezinta inauntrul mandorlei in trei momente cruciale: Schimbarea la Fata, Pogorarea la Iad (unde Adam si Eva sunt trasi afara din Iad) si Inaltarea Sa la Tatal. Iconografic, il vedem pe Iisus in viscerele pamantene, in cele sub-pamantene si in cele ceresti.
Mandorla nu este departe de ou, daca dorim sa vedem si astfel inlauntrul lumilor. Ciocnitul oualelor poate sa aiba in centru exact aceasta semnificatie: ruperea separatiei dintre lumea celesta, terestra si subterana. Hristos este pecetea acestor lumi, mai precis patimile sale si misiunea sa de a ne scoate din robia simtuala - ruperea omului de dragostea divina - si de a ne face dumnezei, recapatand asemanarea cu Dumnezeu.
De asemenea, o icoana de secol VI, parte componenta a Tezaurului Manastirii Sf. Ecaterina din Sinai, reprezinta aproape insesizabil, tot inlauntrul mandorlei, pe Iisus-fat, adica in pantecele Maicii Domnului. Privitorul este izbit de unicitatea acestei reprezentari a lui Iisus in stare embrionara unde placenta este reprezentata de mandorla. Si Rugul Aprins ne apare iconic tot sub forma unei mandorle, focul nestins dintr-un arbust, iar inlauntrul acestui foc ce nu arde dar care este aprins sta Maica Domnului.
Manastirea Antim poseda o icoana minunata a Rugului Aprins si acolo este un miracol pentru ca totul graviteaza in jurul unui mare ierarh, Antim Ivireanul. Asadar, revenind, Iisus intrupat in lume este jertfa lui Dumnezeu, este noul Legamant pe care Domnul il face cu umanitatea, iar nu numai cu poporul evreu. De aceea cultual vorbind, este complet diferit de ceea ce astazi celebreaza prin Pesaḥ comunitatile ebraice.
Cand au aparut mielul si oul in Crestinism si cat de repede au fost preluate in noua religie aparuta in Israel, dupa venirea lui Iisus Hristos?
Primele comunitati, asa zis crestine, sunt chiar comunitatile ebraice, desigur cele care il accepta pe Iisus ca Christos sau Mesia, iar ritualul pascal nu avea cum sa fie diferit in acceptiunea domestica a sa: pregatirea mieilor si a azimei, ierburile amare prezente pe masa oricarui evreu in acea vreme, matzot-ul insa (sau azima) devine painea nedospita franta de mainile lui Iisus, iar vinul din carafa, sangele Celui ce se va jertfi pana la sfarsitul veacurilor, Christos.
Oul, luat separat, nu apare in textele ebraice ce reglementeaza ritualul pascalic, haggadah, pentru ca nu este un aliment introdus nici in textul liturgic ebraic, insa este un aliment ce intra in meniul evreilor askhenazi pentru ca indicatiile rabinice il recomanda ca fiind "rotund intocmai ciclului vietii", este un aliment demn de a reprezenta "sacrificiul sarbatorii" si, in fine, este un aliment ce genereaza viata. Un rabin ultra-ortodox va fi contrar acestei recomandari caci nici Talmud-ul nu are prescriptii stricte legate de ou si Pesah.
Acum, revenind, evreii din Iudeea de pana la caderea celui de-al doilea Templu (70 d. Hr.), implicit evreii botezati si micile comunitati de crestini din Orientul Apropiat, vor fi fost lipsiti de oul de Paste pentru simplul fapt ca in prescriptiile haggadah cele mai apropiate lor din perspectiva cultuala, nu exista. Mielul si-l putea permite doar cei ce erau din asa zisa clasa medie, saracii mancau porumbei.
Mai tarziu va fi aparut si oul, insa ganditi-va ca registrul traditiei incondeierii oului apartine mai curand spatiului persan si ca, foarte probabil, din Persia spre estul-europei si, ulterior, in toata Europa, va fi aparut aceasta traditie, intr-o cronologie pe care o vad mai curand tarziu antica si medievala, decat timpuriu antica. Asta legat de ou. Mielul pentru aceste comunitati crestine timpurii in zona Orientului Apropiat si, in cam toata Asia, nu are de ce sa lipseasca de pe masa festiva pascala. Desigur, spuneam mai devreme, paradigma teologicase schimba daca gandim ce este jertfa pentru crestini.
Din punct devedere al cultului, lumea crestina se va maturiza dupa secolul al IV-lea, insa tot in Israel, mai precis inlauntrul manastirii Sf. Sava, locul unde a aparut liturghia Sf. Ioan Gura de Aur si o prima forma a Triodului. De la Sf. Sava se difuzeaza si se intregeste in Constantinopol, iar mai apoi in tot Bizantul, ajungand pana la noi. Desigur, va raspund astfel, doar pentru ca m-ati intrebat de Crestinism in succesiunea religiei Mozaice.
Romanii cum au preluat aceste obiceiuri?
In bogatia imensa a folclorului romanesc si a celui sud-est european pot fi sondate cu totul alte cai de a ajunge la oul incondeiat, dar nu pe o filiera cronologica. Exista cronici ce amintesc de acest obicei la romani, toate asimilate Pastelui. Foarte interesant, incondeierea oului este vazuta intocmai pictarii icoanelor, tincturile folosite fiind extrase din foi de ceapa, de tei, frunze de mesteacan.
Gorovei este cel ce culege si dedica un intreg volum acestor traditii, cred ca este interesant sa exemplificam: pretutindeni, la romani, acei ce se duc la Inviere, se spala cu apa proaspata in care s-a pus macar un ou rosu si cativa bani de aur sau de argint. Oul rosu insemneaza ca sa fie usori si sanatosi ca oul, iar banii, ca sa li mearga bine peste tot anul, si sa fie curati ca argintal sau ca aurul. Aceasta se face si in ziua de Pasti, inainte de a merge la biserica; cu oua rosii se fac descantece pentru dureri de dinti, de urechi sau de gat.
Manjilor li se leaga de gat un gavan de lingura folosita la inrosirea oualor, existand credinta ca astfel vor fi feriti de rele. Ouale rosii de pichire se intrebuinteaza ca leac pentru muscatura de sarpe si in farmece de dragoste. Stergarul cu care au fost sterse ouale abia inrosite se pastreaza un an pentru ca e bun la durerea de urechi.
