De fiecare dată când aud despre dezmembrarea unei reţele care fură din banii pe care noi îi plătim la sănătate, sunt două lucruri pe care le fac reflex. În primul rând, mă condiţionez pozitiv, spunându-mi că vorbim despre un caz izolat şi că un om educat se fereşte de generalizări. În al doilea rând, încerc să-mi imaginez ce s-ar fi întâmplat dacă aceşti bani ar fi rămas în sistem începând din 2006 încoace, de când se plăteşte contribuţia pentru sănătate.
- Câte autovehicule SMURD s-ar fi putut cumpăra; ba chiar câte elicoptere pentru urgenţe sau avioane pentru transplant ar fi fost aduse în flotă.
- Câte incubatoare pentru nou-născuţi ar fi putut fi puse în funcţiune în maternităţi.
- Câte medicamente ar fi putut fi subvenţionate pentru a trata epidemiile de cancer sau de hepatită C.
- Câte secţii de chirurgie cardiacă intervenţională ar fi fost înfiinţate în spitalele din ţară. Sau că s-ar fi putut termina cele trei spitale regionale de urgenţă. Sau că s-ar fi putut face campanii de recredibilizare a vaccinării sau că medicii ar fi avut salarii decente şi, probabil, ar fi rămas aici.
Niciun furt din banii publici nu mă irită mai tare decât furtul din banii pentru sănătate, indiferent că sunt luaţi de cei care îi administrează sau de cei care îi utilizează. Nu e deloc o declaraţie tragică dacă spun că este o crimă împotriva viitorului nostru şi al copiilor noştri. În fiecare an se strâng la fondul de sănătate aproape 30 de miliarde de lei; jumătate din ei sunt contribuţia noastră ca angajaţi, iar unii dintre noi n-au folosit nici măcar un leu din ei în ultimii opt ani, contribuind pentru ceilalţi şi sperând ca, la un moment dat, alţii să contribuie pentru noi.
Aşa că propun politicienilor care asamblează legile să fim lăsaţi noi să decidem ce să fie făcut cu o parte din banii din contribuţia angajatului, să zicem cu 5% din ei, pe care să putem să-i direcţionăm către cele cinci teme prioritare din sănătate: serviciile de urgenţă, cancerul, maternităţile, chirurgia intervenţională, salariile medicilor.
Daţi-ne cinci conturi în trezorerie, în care să virăm – la discreţia noastră – 5% din obligaţia noastră la sănătate, iar banii să fie administraţi de consilii de administraţie onorifice, care vor decide destinaţia finală, controlând în acelaşi timp execuţia lor. S-ar aplica, într-un fel, modelul donării celor 2% din impozitul pe venit, banii ar ajunge ţintit şi sigur acolo unde este nevoie de ei.
Oricum, statistic, aceşti 5% s-ar fi furat (desigur, nu înseamnă că nu se pot fura alţi 5%), aşa că măcar le dăm o şansă să ajungă unde trebuie şi ne dăm nouă o şansă să decidem cum să-i administrăm cu responsabilitate. 5% poate fi un început; dacă mecanismul funcţionează, se poate ridica ştacheta.
Sistemul sanitar şi finanţarea lui vor fi, evident, teme de primă mărime în campania electorală din 2014. Însă nimeni nu vrea să mai asiste la dezbaterea interminabilă a celor 6% din PIB; banii s-ar putea să ajungă şi câţi sunt, aplicând idei şi soluţii simple de a-i cheltui protejat.
