Suntem pe locul doi în Europa şi pe locul patru în lume la decesele provocate de bolile hepatice, conform datelor raportate de Organizaţia Mondială a Sănătăţii. Situaţia este foarte gravă, spune conf. dr. Liana Gheorghe (53 de ani), şefa secţiei III a Departamentului de Gastroenterologie a Centrului de Boli Digestive şi Transplant Hepatic din cadrul Institutului Clinic Fundeni. Ne-am întâlnit la finalul unei zile aglomerate, în care participase şi la lansarea unui amplu program naţional de informare, educare şi prevenţie a hepatitei în România, numit „Stop Hepatita“, pus la punct de Fundaţia „Renaşterea“ împreună cu Societatea Română de Gastroenterologie şi Hepatologie şi Societatea Română de Boli Infecţioase şi HIV/SIDA. Discuţia a fost electrizantă. Medicul a vorbit mult şi cu aplomb, rezultând un tablou cu multe tuşe sumbre, dar şi câteva accente roz.
„Weekend Adevărul“: Acum câţiva ani eram pe un loc fruntaş în topul ţărilor europene în ceea ce priveşte numărul de persoane cu hepatită. Cum stăm acum?
Dr. Liana Gheorghe: Suntem în cotinuare pe locuri fruntaşe, atât în ceea ce priveşte hepatita C, cât şi hepatita B. Studiile epidemiologice pe populaţia generală din România arată o prevalenţă de 3,2% pentru hepatita C şi de 4,4% pentru hepatita B, ceea ce reprezintă, într-adevăr, procentajele cele mai proeminente în Europa. Prin comparaţie, majoritatea statelor UE înregistrează o pondere a hepatitei virale de tip C de 1-2,5%. România, Moldova şi Italia sunt singurele state cu o incidenţă încadrată în categoria de peste 2,5%.
Cât înseamnă asta în cifre?
După calculele noastre avem 633.000 - 650.000 de oameni infectaţi cu virusul C şi undeva între 900.000 şi 1.000.000 de pacienţi infectaţi cu virusul hepatic B.
Deci peste un milion şi jumătate...
Aproape 2.000.000 de oameni aş spune. Vorbim de o estimare. Nu avem deocamdată cifre exacte. Asta pentru că încă ne confruntăm cu aşa-numita „epidemie silenţioasă“. Există un mare procent de persoane infectate „nevăzute“. Cu alte cuvinte, sunt oameni aflaţi în stadii variate ale bolii, care nu ştiu că au această afecţiune. Necazul cu această boală este că, de obicei, e simptomatică numai în stadii foarte avansate, când apar complicaţiile şi se instalează ciroza. Cei mai mulţi pacienţi – şi aceasta este regula, nu excepţia –, care nu sunt în cunoştinţă de cauză, adică nu au fost atenţi la mediatizarea problemei ori nu au fost îndrumaţi de către medicul de familie, se consideră sănătoşi, se poartă ca nişte oameni sănătoşi şi se trezesc la prima complicaţie sau află de boală cu ocazia unor teste incidentale ori când se duc la spital pentru altceva. Din acest motiv, punem atât de mult accent pe depistarea, pe cunoaşterea şi scoaterea la lumină a acestui fenomen.
TESTE SIMPLE ŞI IEFTINE
Ce analize trebuie să facem ca să descoperim boala?
Uneori pot fi edificatoare analizele uzuale în care transaminazele (n.r. – enzime hepatice) pot fi crescute. Cu toate acestea, există un procent important de pacienţi cu hepatită cronică virală care, la diferite momente sau chiar persistent în timp, au probele hepatice în regulă, cu transaminaze normale. Dacă aceste probe sunt normale şi nu fac şi alte teste, nimeni nu le atrage atenţia. De aceea, ar fi bine, ca în ceea ce înţelegem analize pentru profilul hepatic să intre şi markerii pentru virusurile hepatice, care sunt nişte teste de sânge extrem de simple şi ieftine. Şi asta dacă nu pentru toată populaţia României, cel puţin pentru cei trecuţi de 40 de ani, vârstă pe care a atins-o cohorta infectată înainte de 1989. Aceste teste nu au fost prinse până acum în pachetul general pe care îl recomandă medicul, deci nu sunt rambursate. Oamenii nu ştiu de ele. Poate că unii ar fi dispuşi să aloce 20-30 de lei şi să-şi facă aceste teste, însă nu sunt atenţionaţi nici măcar de către medicul de familie. Acesta ştie că nu sunt prinse în pachet şi nu vorbeşte despre ele, pentru că preferă să nu aibă „probleme“ cu pacientul.
Spuneţi-ne cum se numesc aceste teste?
Vorbim de Ag-HBs şi Ag-HBc, care detectează prezenţa anticorpilor pentru virusul B, respectiv pentru virusul C. Sunt două teste de clare de screening. Dacă ele sunt pozitive, omul are o infecţie cronică. Repet, e foarte important ca oamenii expuşi riscului de a fi fost infectaţi să-şi facă aceste teste. Mă refer la persoanele care au frecventat des spitalele, au făcut injecţii înainte de anii ’90 cu seringi de sticlă şi ace fierte, care şi-au făcut polidine, au fost la stomatolog în varii condiţii, au avut accidente sau intervenţii chirurgicale, de urgenţă uneori, au primit transfuzii de sânge, femeile care au făcut chiuretaje înainte de ’89. Toţi aceşti
oameni trebuie să ştie că au un risc suplimentar de a fi fost în contact cu aceşti viruşi şi să se testeze.
TATUAJE, PIERCING-URI ŞI SEX NEPROTEJATVorbim de riscurile din anii trecuţi. În prezent mai există acestea?
Categoric. Sunt convinsă că încă mai există situaţii în care, din nu ştiu ce inconştienţă, la un cabinet stomatologic sau de urgenţă, instrumentarul nu e sterilizat cum trebuie sau nu sunt folosite numai seringi de unică folosinţă. Nu sunt foarte sigură de ceea ce se întâmplă în toate cabinetele stomatologice şi nici de ceea ce se întâmplă în saloanele de manichiură şi pedichiură. În mod regretabil, există încă o categorie de inşi care nu conştientizează ce riscuri propagă printr-o atitudine incorectă. În cazul tinerilor, răspândirea infecţiei se mai face şi prin practici sexuale la risc, respectiv contacte multiple, neprotejate, cu parteneri necunoscuţi etc. Tatuajele, scarificarea (n.r. – tatuaje prin cicatrizare), piercing-ul, procedurile cosmetice care presupun manevre sângerânde – acestea sunt, de asemenea, lucruri care sporesc riscul. Şi consumul de droguri, prin injectare intravenoasă, se regăseşte pe această listă a căilor moderne de răspândire a infecţiei.
Aşadar, nu se transmite doar prin sânge, ci şi pe cale sexuală.
Da, este una din căile principale. În ţări ca România şi altele care au ieşit din blocul comunist, cea mai mare parte a persoanelor infectate vine din greşeli comise în sistemul medical. În ţările din Occident însă, unde s-a pus accent pe măsurile de siguranţă, calea principală de transmitere pentru virusul hepatic C, cât şi pentru B, este calea sexuală.
Există cupluri în care doar un partener are virusul, cum se explică asta?
E o situaţie interesantă aici. În mod surprinzător, în cuplurile stabile în care există un partener cu infecţie virală C, rata de transmitere la partener e foarte mică, de 3-5%. Este ceva mai mare în cazul hepatitei B, mai ales dacă partenerul infectat are viremii înalte (n.r. – cantitate mare de virus în sânge). În aceste situaţii, transmiterea virusului prin intermediul secreţiilor este însemnată. Am avut cupluri de tineri care nu erau căsătoriţi şi la care infecţia s-a transmis pe cale sexuală. ;
Astenia şi durerea în dreapta, semne care dau alarmaSubliniaţi că hepatita este „silenţioasă“. Trebuie să existe nişte semne, totuşi. La ce ar trebui să fie atent un om?
Trebuie să fim atenţi la probele hepatice, atunci când ne facem analizele o dată pe an. Chiar şi minime creşteri ale transaminazelor, la limita superioară a normalului, pot fi un semnal. Există însă şi nişte manifestări clinice, adică nişte simptome. Aproximativ 30% dintre pacienţii cu hepatită B şi C, mai mult B decât C – C e mai „silenţios“ –, au semne foarte nespecifice. Mai exact, aceştia au astenie cumplită, reclamă o oboseală în a doua parte a zilei, cu scăderi ale randamentului şi capacităţii de concentrare şi de efort, a dispoziţiei de a munci şi de a performa, au o durere sau mai degrabă o jenă în partea dreaptă superioară a abdomenului. Când boala este avansată, pot avea splina un pic mai mare, forme uşoare de icter, palme roşii, angioame (n.r. – tumori benigne ale vaselor sangvine sau limfatice), pete roşii. Ceea ce aş vrea să subliniez aici e că disconfortul în dreapta, sub coastă, şi astenia sunt lucruri care ar fi bine să nu fie ignorate. Mai bine să faci investigaţii şi să fi fost o alarmă falsă decât s-o laşi aşa şi boala să avanseze.
Explicaţi-ne cum evoluează boala. În cât timp se ajunge la complicaţii?
În general, durează 30-40 de ani până când boala ajunge de la infecţia acută până la ciroza terminală şi complicaţiile ei. În formele accelerate, acest parcurs se efectuează în 10-15 ani. De la momentul infectării, o lungă perioadă de timp boala este complet asimptomatică, neştiută, şi evoluează încet-încet, cu fibroză (n.r. – acumulare de ţesut cicatriceal nefuncţional) uşoară, apoi moderată până la severă. Noi gradăm fibroza, pe o scală semicantitativă de la stadiul 0 la 4, indiferent că folosim biopsia hepatică sau testele neinvazive. Atunci când fibroza este în stadiul 4, avem deja ciroză hepatică. Din acest moment, în aproximativ 10 ani se ajunge în stadiul terminal al cirozei, în care ori transplantezi individul, ori îl pierzi, pentru că decedează. În acest interval mediu de 10 ani de zile, pacientul cu ciroză experimentează cele mai cumplite complicaţii ale acestei boli: hemoragia digestivă, coma hepatică, infecţiile, lichidul de ascită refractar, care nu mai răspunde la tratament, denutriţia severă, cancerul hepatic ş.a.m.d.
HEPATITA C ESTE PERFECT VINDECABILĂCe tratamente avem disponibile în acest moment? Care dintre formele de hepatită se vindecă?
Există tratamente foarte bune pentru hepatita C şi hepatita B, în mai mică măsură. Pentru hepatita D (delta) care se suprapune infecţiei cu virusul B, din păcate, nu avem resurse terapeutice. Şi această combinaţie B+D este destul de des întâlnită în România – 25% dintre cei care sunt infectaţi cronic cu virus hepatic B au şi delta. De fapt, aceasta face cea mai accelerată progresie către ciroză. În schimb, avem tratamente antivirale extrem de performante, care pot vindeca uşor, adică elimină pentru totdeauna din organism virusul hepatitei C. Estesingura formă de hepatită virală perfect vindecabilă. Şi asta după un curs de tratament de 48 de săptămâni, cu rate de succes terapeutic de 50%. Cu terapii-le moderne, care urmează să intre în arenă anul acesta sau anul viitor, ratele de răspuns sunt între
95 şi 98%. Avem deci punct ochit, punct lovit.
EXISTĂ TERAPII CARE „ÎNGHEAŢĂ“ HEPATITA BÎn cazul hepatitei B, cum stau lucrurile?
Nu chiar atât de bine. Avem două grupe de medicamente. Unul care se dă pe durată finită – interferonul, care vindecă aproximativ o treime din pacienţii trataţi –, şi altul care constă într-un
tratament continuu, în anumite cazuri pe tot parcursul vieţii. Aşa se realizează controlul susţinut al bolii. Nu putem elimina complet virusul din organism, dar putem stăpâni infecţia, astfel încât virusul să fie nedetectabil în sânge şi individul să nu fie infecţios pentru cei din jur. Cu alte cuvinte, boala îngheaţă, rămâne în stadiul în care este. Majoritatea celor trataţi astfel nu mai au nevoie de transplant.
Cât costă aceste tratamente?
Sunt terapii scumpe în întreaga lume şi în multe sisteme de asigurări se pune problema cât, cui şi cum să deconteze. Înclin să cred însă că, apărând concurenţa, preţurile vor scădea şi accesul se va facilita. Înţeleg că există o voinţă politică fermă ca pentru anul viitor noile tratamente să fie înglobate în lista de medicamente compensate. Sper că oamenii care fac politică sanitară vor şti să privească mai departe de lungimea unui mandat politic. E adevărat că investeşti pe termen scurt o sumă mare într-un individ, dar salvezi nişte costuri formidabile pentru viitorii 5-10 ani, când pacientul repectiv va dezvolta ciroză, dacă ar rămâne netratat, şi fiecare episod de complicaţie va costa statul 10-20.000 de euro. Un transplant va costa 50.000 de euro ca procedură în sine, iar cu perioada postoperatorie – peste 100.000 de euro. Sunt costuri enorme, care printr-o investiţie inteligentă la timpul potrivit pot fi salvate. Sper să se întâmple asta.
Situaţie particulară: România, singura ţară din Europa în care femeile au hepatită mai des decât bărbaţii
Avem mai mulţi bărbaţi sau femei cu hepatită? Care-i raportul?
În România avem o situaţie unică. Spre deosebire de orice altă ţară pe care o luaţi în considerare, unde bărbaţii constituie grosul populaţiei infectate, având în vedere că sunt mai expuşi la traumatisme, proceduri chirurgicale, transfuzii în urma accidentelor, la noi e invers. Femeile sunt cele care alcătuiesc segmentul majoritar.
Mai există astfel de situaţii în ţările din Europa?
Nu, după ştiinţa mea. Avem în România, chiar faţă de Rusia şi Ucraina, o situaţie particulară în această privinţă. Este din cauza avorturilor ilegale, care au avut loc înainte de Revoluţie. Acest lucru i-a uimit de fiecare dată pe interlocutorii noştri din Europa. Mereu ne întrebau: „De ce?“.
Să vadă filmul „4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile“.Exact asta le şi recomandam.
Ce poate face o gravidă care descoperă că are hepatită?
Acum este mai puţin probabil ca femeile să fie infectate în cursul sarcinii. Desigur, depinde de nivelul de educaţie, de conştientizare a riscului.
HEPATITA, MOTIV DE DIVORŢŞi dacă se întâmplă?
În cazul virusului C, rata de transmitere materno-fetală prin placentă este foarte mic. Placenta este un foarte bun filtru. Riscul mare de infecţie apare la naştere naturală, pentru că se produc microtraumatisme atât la mamă, cât şi la făt. De aceea, recomandăm naşterea cezariană tuturor pacientelor pe care le descoperim. În ceea ce priveşte alăptarea, există o dispută întreagă. Sunt unii colegi de-ai mei care promovează interzicerea hrănirii la sân. Se pare însă că în laptele matern trecerea virusului este discutabilă. Eu personal recomand alăptarea, punând în balanţă beneficiile ei. În cazul hepatitei B, mamele pot purta în siguranţă sarcinile, dacă sunt sub tratamente orale cu medicamente cum e Tenefovirul şi Entecavirul. E demonstrat că ele nu cresc riscul de malformaţii fetale. Aceste gravide sunt monitorizate atent pe tot parcursul sarcinii de către obstetrician mână în mână cu medicul specialist gastroenterolog, hepatolog sau infecţionist. După naştere, copilului i se face imunizare eficientă. În primele 12 ore, el primeşte imunoglobulina antihepatită B, care îl protejează instantaneu la orice contact cu sângele sau secreţiile mamei, urmând să primească următoarele doze de vaccin la o lună şi la şase luni.
Cum reacţionează familia celor cu hepatită?
Au fost doamne care mi s-au plâns că au fost izolate de soţi, de copii.
Au fost şi divorţuri?
Au fost destule. Nu ştiu dacă boala a fost singura cauză sau dacă a fost picătura care a umplut paharul. Acolo unde relaţia nu este profundă şi nu există omenie, legăturile se rup. Foarte mulţi soţi fac asta.
CV - Numele: Liana Gheorghe
Data şi locul naşterii: 28 iulie 1960, Craiova
Studiile şi cariera:
În 1985 a absolvit Facultatea de Medicină Generală a Universităţii de Medicină şi Farmacie din Craiova, fiind şefă de promoţie, cu media generală 10.
Între 1985 şi 1987 a efectuat patru stagii clinice de medicină internă, chirurgie generală, pediatrie şi obstetrică-ginecologie în cadrul Spitalului Clinic Universitar Bucureşti.
Între 1987 şi 1991 a făcut pregătire pentru specialitatea de gastroenterologie şi activitate de cercetare clinică, în cadrul Centrului de Gastroenterologie şi Hepatologie al Institutului Clinic Fundeni.
În 1991 promovează examentul de cercetător ştiinţific şi medic specialist specialist în gastroenterologie şi se angajează la Centrul de Gastroenterologie şi Hepatologie Fundeni.
În 1993 devine asistent universitar la Catedra Gastroenterologie, Universitatea de Medicină şi Farmacie „Carol Davila“, din Bucureşti.
În 1996 devine medic primar în gastroenterologie. n În 1996 obţine titlul de doctor în medicină, specialitatea genetică medicală.
În 2001 este numită şefă a secţiei Gastroenterologie-Hepatologie, Centrul de Gastroenterologie şi Hepatologie, Institutul Clinic Fundeni – cu delegaţie.
Din 2002 devine şefa secţiei a III-a de Gastroenterologie-Hepatologie, Centrul de Gastroenterologie şi Hepatologie, Institutul Clinic Fundeni.
Din 2007 este conferenţiar la Catedra Gastroenterologie, Universitatea de Medicină şi Farmacie „Carol Davila“, din Bucureşti.
A publicat 95 de lucrări originale în reviste, a scris 5 cărţi şi 55 de capitole de carte.
Locuieşte în: Bucureşti