L-am întâlnit pe Dan Setlacec când devenise demult o legendă. Nu puteai să vorbeşti, în anii ’60, de chirurgi şi chirurgie sau să rosteşti numele „Fundeni“, fără să-ţi vină automat în minte cel al lui Dan Setlacec. Eminescu spune undeva în manuscrise că există oameni care, prin felul în care lucrează, onorează „arheul meseriei lor“, idealul sub care stă fiecare domeniu al activităţii noastre, aşa cum există oameni care, când îşi fac de râs meseria, fac ca arheul acesteia să sufere. Când un actor se bâlbâie sau se împiedică pe scenă, jigneşte, spune Eminescu, arheul actoriei. Ei bine, măreţia profesorului Setlacec venea din faptul că onora arheul medicinii nu numai prin ce făcea el ca medic, ci şi prin ceea ce-i învăţa pe viitorii medici să facă. Astăzi, în România, este un certificat de garanţie să ştii că ai intrat pe mâna unui „elev al lui Setlacec“.

Ne-am întâlnit, prin intermediul unui prieten, atunci când a vrut să publice la Humanitas primul volum din Istoria chirurgiei româneşti, mânat tocmai de gândul de a nu lăsa să cadă în uitare spiritul celor mari care îl precedaseră. Nu a fost uşoară colaborarea cu el. I-am dat ca redactor al cărţii pe cel mai potrivit om din editură: Sorin Lavric. Înainte de a fi devenit redactor la Humanitas şi un excelent eseist, Lavric absolvise medicina şi apucase să o practice vreme de doi ani. Era ideal, mi-am zis, să preia o carte cu o asemenea temă. Mânat de exigenţele editurii şi ale limbii române, Lavric şi-a luat sarcina în serios şi, de fiecare dată când se ducea la profesor acasă să discute câte un calup din manuscris, venea pregătit cu o listă de obiecţii.

Comicul situaţiei a apărut când Profesorul, care era confruntat zilnic la spital cu imaginea propriei autorităţi indefectibile, s-a pomenit contestat, într-un detaliu de formulare sau o întorsătură de frază, de tânărul de 28 de ani. Profesorul avea un simţ acut şi baroc al înjurăturii. Înjura când se simţea contrariat de tot ce-i cădea sub ochi sau inspirat de unul sau altul dintre cuvintele folosite de interlocutor. Dacă, de pildă, Lavric invoca cuvântul „Sintaxă“ într-o dispută editorială, îl înjura fioros de sintaxă. Şi tu ce faci când te-njură?“, l-am întrebat. „Râd“, mi-a răspuns Lavric senin. „Ce pot altceva să fac?“

Sincer să fiu, nu ştiu cum a rezistat Lavric la aceste ieşiri defulatorii ale marelui Setlacec. În fond, printre meritele lui trebuie numărat şi acela de a fi intuit fondul de aur al acestei fiinţe ieşite din comun. Cert e că la capătul fiecărei întâlniri (şi şedinţe de înjurături), îi dădea câte un cartuş de ţigări sau o sticlă de băutură fină, urându-i, nu fără să strecoare şi o mică sudalmă drăgăstoasă pe pragul uşii, să bea sau să fumeze sănătos. Uneori, incapabil să se calmeze după afronturile suferite în urma discuţiei cu redactorul nostru, mă suna şi-mi spunea: „Dragă domnule Liiceanu, de ce mi l-ai trimis, dragă, pe băiatul ăsta, că vrea să mă înveţe pe mine limba română!“ – „Asta e meseria lui, dom’ Profesor!“, răspundeam eu cu un aer spăşit şi împăciuitor, abţinându-mă să nu izbucnesc în râs. Urma, de partea cealaltă, o indicaţie exactă privitoare la locul unde ar fi fost bine să-şi bage meseria tânărul Lavric.

Adevărul e că, dacă nu-

l cunoşteai pe Setlacec şi uriaşele lui rezerve de umor, te puteai speria cu adevărat în faţa spectaculoaselor sale rafale ofensatorii. Era îndesat, scund, cu pântecul proeminent, cu ochii întunecaţi ieşind de sub streaşina unor sprâncene enorme, cu păr negru şi des pe mâini. Vocea era groasă şi tunătoare, cu o dicţie bine articulată. Era greu să apreciezi întocmai cantitatea de cabotinism din spatele acestor teribile izbucniri.

Ei da, acelaşi era omul care povestea cum a tras maşina pe dreapta, în dimineaţa unei operaţii a cărei miză era viaţa unui tânăr şi, plângând, s-a rugat lui Dumnezeu să-l ajute să-i iasă operaţia. Acesta era omul devenit celebru în toată ţara prin aceea că, pentru nimic în lume, n-ar fi primit de la pacientul operat altceva decât flori. Acesta era omul care, în plină putere, la 65 de ani, s-a pensionat. Întrebându-l de ce o face, mi-a răspuns: „Pentru că nu mai pot să văd atâta suferinţă“.

Era un mare cititor. Citea cu prospeţimea propriei minţi, ocolind locurile comune pe care orice sistem de educaţie se grăbeşte să ni le bage în cap. Şi exprima apoi, cu limbajul lui abrupt, acel tip de judecăţi care, la oamenii de calitate, vin dintr-un adânc de onestitate al fiinţei lor. În apartamentul lui mansardat de pe strada Mendeleev, unde locuia singur, îşi petrecea majoritatea timpului, odată ieşit la pensie, citind şi ascultând muzică. Îi plăceau mai ales biografiile oamenilor celebri. M-a primit într-o zi în care tocmai terminase de citit o monografie despre Napoleon: „Dragă, mi-a spus de cum am intrat, tocmai am terminat de citit cartea asta despre Napoleon. Îl bag în p… mă-sii de criminal! Unul dintre cei mai mari criminali ai omenirii! Astăzi ar fi fost judecat pentru crime contra umanităţii. A omorât milioane de oameni pentru setea lui de glorie. Iar mulţi din ăia pe care i-a dus la moarte veneau după el ca boii! Şi când îl mai vezi şi pe câte un Goethe căzând în cur de admiraţie în faţa lui!“.

Întâmplarea face că, la rândul meu, tocmai terminasem de citit o carte a marelui etolog Konrad Lorenz care, studiind violenţa animală intraspecifică, atrăsese atenţia că istoria omului ca istorie a războaielor nu era decât expresia unui comportament agresiv tribal şi necontrolat, îndreptat în mod absurd împotriva indivizilor din propria specie. Şi că una dintre cele mai mari greşeli ale educaţiei şcolare este că face elogiul acestui comportament stupid şi nociv şi că ne învaţă să venerăm nişte criminali ca pe nişte oameni măreţi. Mi-am spus că reacţia lui Setlacec nu fusese deloc întâmplătoare. Era reacţia unui om care, prin profesiunea lui, îşi dedicase viaţa curmării suferinţei şi care nu-şi putea cenzura indignarea faţă de faptele celor specializaţi în crimă şi în provocarea durerii. Prea era mare disproporţia, în judecata sufletului lui, între a vătăma cu intenţie şi a vindeca. Ura din rărunchi pe agenţii răului şi iubea, compensatoriu, în felul lui de urs sentimental, tot ce era frumuseţe şi iubire pe lume.

Am asistat la crepusculul vieţii lui. M-am mirat de fiecare dată copilăreşte în faţa faptului că un medic poate ajunge bolnav. Oare nu ar fi avut dreptul marii medici să aspire la statutul de zei? Să devină nemuritori, să fie scutiţi, ei, care vindecaseră atâtea trupuri, de umilinţele trupului, de pedeapsa bolii şi a decrepitudinii? Şi-a pierdut treptat văzul şi auzul. A început să vadă părţi din ce în ce mai reduse din fiecare obiect. Evident, n-a mai putut citi. Am început să-i aduc audio-book-uri. O vreme şi-a petrecut timpul în felul acesta. Apoi şi-a pierdut şi auzul. Îşi manifesta disperarea enunţiativ şi constatativ, fără urmă de patos. „Dragă, îmi spunea, mă scol dimineaţa şi ziua care începe e un coşmar. Nu am, efectiv, ce să fac cu mine.“ Într-una dintre ultimele dăţi când l-am vizitat (de fapt nu mai ştiam cum să-l consolez şi tot ce-i spuneam, prosteşte-încurajator, suna fals) mi-a mărturisit că ar fi vrut să-şi încheie viaţa într-o căsuţă la ţară, în curte cu un măgăruş.

A sfârşit înconjurat de prieteni iubitori şi neputincioşi. Cred că suferea groaznic pe fondul unei demnităţi rănite. Nu ştia cum să pună capăt acestei torturi. Totul s-a terminat într-o noapte, foarte probabil chiar cu concursul lui.