Înaintarea în vârstă nu atrage neapărat după sine un câştig de înţelepciune.

Bătrâneţea nu i-a folosit în niciun fel lui Alfred Sapse, iar o seamă de calităţi pe care le-a avut – curiozitate, imaginaţie, rapiditatea unor combinaţii mentale, ştiinţa de a se face credibil – le-a uzat de o manieră neortodoxă, stigmatizată de cercetătorul ştiinţific autentic. S-a închinat, plecând sărac din România, lui Mamona, patronul avuţiei şi al banului; l-a servit pentru a-i obţine favorurile, practicând impostura, fanfaronada, oferind celor seduşi de volubilitatea sa cocktailuri de adevăruri şi minciuni, dar având în permanenţă an eye to the main chance. Arghirofil peste poate, visând la tunuri financiare din comerţul cu medicamente şi, deşi medic, fără să ţină seama de principiile deontologice universal valabile în raporturile cu bolnavii, chiar dacă aceştia erau copii sau muribunzi. Ni se relatează că o ziaristă, mirosindu-l că e un tip incorect, după ce o cucerise cu aspectul său de fost playboy, în zilele petrecute în România (2007), l-a „testat“, rugându-l să vadă un copil cu o boală incurabilă de ochi, doar se pretindea mare oftalmolog. Consultaţia s-a desfăşurat în camera sa de hotel de la Intercontinental, neezitând să ceară părinţilor un onorariu de două mii de euro – pentru rangul său şi oboseală! Ba chiar a enunţat posibilitatea vindecării cu transplantul de celule stem, plasate în buzunărelele tăiate în pielea abdomenului, o metodă pe care tocmai o „brevetase“.

   La un post de televiziune, o vedetă a momentului a făcut mult rău bolnavilor lăudând această „inovaţie“, asociindu-şi astfel numele cu cel al impenitentului vânzător de iluzii.N-ai nicio remuşcare, continuând să pledezi pentru beneficiile falsului tău transplant de celule stem, i-a spus judecătorul, după ce tribunalul îl condamnase la 17 ani şi jumătate de închisoare, în 2010.

    Dacă i-ar fi studiat cineva cu atenţie antecedentele şi i-ar fi comparat afirmaţiile cu realitatea faptică, propunerile „terapeutice“ ale acestui Tartuffe în rol de medic nu ar fi fost atât de uşor creditate de pacienţi, oameni din mass-media, chiar şi de unii medici, după cum ne declară – cu părere de rău pentru breaslă – prof. dr. Monica Pop:Reclama ineptă pe care aţi reprodus-o în prima parte a acestui text, anunţând „minunile“ promise de Sapse, am văzut-o din întâmplare, călătorind cu trenul, într-o revistă cu preocupări pentru sănătate uitată pe bancheta compartimentului în care mă aflam, şi cine ştie de câţi citită.

   Aminteam de faptul neobişnuit, mai ales după „Tezele din iulie“, că, în 1980, la Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică apărea biografia „Doctor Alfred Sapse“¹. Autori: Adriana Kiseleff şi Eugen Barbu. În acele vremuri, biografiile erau cu totul excepţionale, căci masele contau şi nu individualităţile, încât ori personajul abordat şi pus în evidenţă trebuia să fie o mare personalitate (în medicină, din categoria: Cantacuzino, Babeş, Levaditi), ori prezentarea publică a biografiatului să folosească unei „cauze“. Sapse nu era o mare personalitate, probabil, nici autorii cărţii nu o credeau în sinea lor, dar afacerea pe care acesta o propunea, promovarea în SUA a Gerovitalului, produsul farmaceutic brevetat de Ana Aslan, era (fusese) o „cauză“, iar revenirea în patria-mumă a cuiva care emigrase „pentru reîntregirea familiei“ (Israel) era un alt argument. Başca peregrinările prin Elveţia, Statele Unite, Franţa etc., unde s-ar fi instruit şi afirmat, pentru a-şi servi mai bine ţara de origine. De aceea, Nicolae Ceauşescu, în timpul vizitei sale la Washington, întâlnindu-l (nu se ştie prin a cui mijlocire), i-a spus: În America, care este ţara dv. de astăzi, aţi avut posibilitatea de a vă specializa ca cercetător şi de a câştiga din experienţa americană. Dar nu uitaţi că rădăcinile dv. sunt româneşti. Îmbinaţi aceste două elemente şi puneţi-le în folosul comun al celor două ţări, creând punţi de înţelegere între amândouă. Faceţi ca roadele ştiinţei româneşti să fie cunoscute poporului american1.„Roadele“ despre care glăsuieşte Ceauşescu erau comprimatele şi fiolele de Gerovital, „elixirul“ care promitea întinerirea, o afacere de milioane pentru Sapse şi valută forte pentru ţară. Totodată, diaspora românească „reacţionară“ ar fi aflat că românii fugiţi din sistem se puteau oricând întoarce pentru a pune umărul la construcţia României ceauşiste. Ziarul „Glasul patriei“ (1955–1972), organ al Comitetului Român pentru Repatriere, apoi „Tribuna României“ (1972–1989)² aveau şi misiunea de a răspunde acestui scop.

   Ca realizare jurnalistică, biografia lui Sapse este rezultatul consemnărilor unei succesiuni de întâlniri ale autorilor cu „subiectul“, având loc mai ales în camerele primului hotel de 22 de etaje apărut în Bucureşti (1968–1970), Intercontinental, rezervat exclusiv străinilor, la Cofetăria Capşa^a, restaurantul Pescăruş, localuri de lux pe măsura distinsului oaspete, unde mesele erau prevăzute, indubitabil, cu tehnică operativă de ascultare. Cine plătea consumaţia? În principiu, Mr. Sapse, dacă nu cumva comanditarul din umbră al lucrării îi dotase pe scriitori cu niscaiva bani de protocol. Cartea este un cocktail: mărturisiri ale ilustrului şnapan (la per­soa­na întâi, însă neevidenţiate prin ghilimele sau altcumva) şi o „umplutură“ cu texte prelucrând informaţii despre „cercetătorul“ intrepid al fenomenelor biologice şi medicale. Stilul este reportericesc-encomiastic şi în egală măsură siropos-desuet, specific anilor ’50 ai secolului trecut. Scriitura aparţine, probabil, doar jur­na­listei Adriana Kiseleff, Eugen Barbu fiind garantul pentru ieşirea la lumină a cărţii şi cel care veghea să nu se strecoare greşeli ideologice. Acest „amestec“ ar putea deruta cititorul: este viaţa adevărată a personajului Sapse ori biografia sa „romanţată“? Din moment ce numele personajelor sunt „date în clar“, nu poate fi vorba de o ficţiune sau de un roman de proastă calitate, cu „cheie“. Dar nu analiza literară ne interesează, ci demontarea câtorva dintre plăsmuirile acestui mitoman în serie^b.

   Sapse trece cum trece prin şcolile medii, suferind nedreptăţile ruşinoaselor discriminări rasiale. După 23 august, Ministerul Învăţământului permite tuturor celor aflaţi în această situaţie să-şi încheie studiile, creându-le condiţiile să-şi treacă examenele restante la liceul evreiesc „Cultura“. Învaţă trei săptămâni şi reuşeşte să depăşească toate probele-obstacol cu succes. Se îndreaptă către medicină. Dar, în Bucureşti, erau 10–15 candidaţi pe un loc, asemănător la Cluj şi Iaşi, deci „inaccesibile pentru noi“. Şi atunci, 11 băieţi şi fete dornici să devină doctori au ideea – sfătuiţi şi de ministrul învăţământului (Ştefan Voitec) şi de cel al sănătăţii (Florica Bagdasar) – să plece la Timişoara şi să înfiinţeze o facultate de medicină. Susţine că au înfiinţat-o ei, 11 tineri, însoţiţi de un profesor de psihologie, în noiembrie 1944, şi că primele cursuri au fost predate de doi-trei profesori: Georgescu (psihologie), Şerban Brătianu şi Benedict Menkeş [Menkes] (anatomia şi patologia). Istoria acestei acum prestigioase universităţi de medicină şi farmacie, purtând numele lui Victor Babeş, e însă puţin diferită. În decembrie 1944, a fost emis un decret-lege semnat de Regele Mihai I pentru înfiinţarea Universităţii de Vest. Acest act a fost precedat de un raport al lui Ştefan Voitec, ministrul educaţiei naţionale, M. Romniceanu, ministrul economiei naţionale, şi D. Danielopolu, ministrul sănătăţii şi asistenţei sociale. Cum era să pomenească autoarea numele MS Regelui Mihai I ori pe cel al acad. D. Danielopolu, pentru scurtă vreme ministru, în două guverne (Sănătescu şi Nicolae Rădescu), încă necomunizate în totalitate? Primul document care consemnează înfiinţarea Facultăţii de Medicină din Timişoara este Decretul 104 din 17 ianuarie 1945, semnat de dr. Dumitru Bagdasar. Efectiv, facultatea începe să funcţioneze la 15 iulie 1945 cu primii doi ani de studii, în anul I – 412 studenţi, iar în anul al doilea 76³. Deşi între cei 11 „ctitori“ ai facultăţii, Sapse nu-şi pierde vremea pe malul Begăi şi, după doi ani petrecuţi la Timişoara, se transferă la Bucureşti. „În aceşti ani, ne spune el (Sapse, n.n.) a lucrat ca asistent la Spitalul Panduri, condus de profesor doctor Burghele, unde a cunoscut pe doctorul Ţaicu, un chirurg de mare prestigiu, pe doctorul Dragoş Bocancea, actualmente şeful secţiei de chirurgie urologică de la Spitalul judeţean Ilfov“. Un student, fără să fi fost extern sau intern prin concurs, chiar în acei ani permisivi pentru anumite categorii sociale, nu putea fi nici măcar preparator, darmite asistent al profesorului Th. Burghele. Să fi fost asistent medical? Doi venerabili chirurgi din celebra echipă de la Panduri, pe care i-am intervievat, nu-şi amintesc numele Sapse. Iar până în 1960 şi chiar puţin după, cadrele medii erau în exclusivitate surorimedicale, alese pe sprânceană, şi câteva măicuţe catolice rămase din vechiul spital dinaintea naţionalizării. Faptul că în spital au lucrat doctorii Ţaicu [Mircea Tzaicu] şi Bocancea constituie singurul adevăr din această afirmaţie biografică a lui Sapse.

Braking Method – curs „intensiv“ de oftalmologie

   În 1963, Sapse părăseşte România. Vrând să devină cercetător ştiinţific în domeniul oftalmologiei, şi-ar fi dorit să lucreze în clinica profesorului Franceschetti (Geneva), o celebritate a timpului. Îndrăzneţ, îi trimite o scrisoare în care îşi expune doleanţa şi – surpriză – primeşte un răspuns semnat de profesorul însuşi: „Dragă Dr. Sapse, dacă vrei să vii să studiezi în clinica mea, eşti binevenit, dar noi nu-ţi putem oferi nici salariu şi nici bilet de avion. Cel mult, noi îţi vom acoperi cheltuielile de masă şi locuinţă“. J’arrive! – răspunde imediat, telegrafic, Sapse. După patru săptămâni ajunge în faţa profesorului, se produce „un curent instantaneu de simpatie reciprocă“, iar Sapse devine pe loc „asistentul profesorului Franceschetti“. După trei-patru luni, profesorul îl salarizează cu două mii de franci şi îi spune (citez pentru incredibilul afirmaţiei din cartea Adrianei Kiseleff) că, începând din acel moment, „doctorul Alfred Sapse este profesor-asistent titular la clinica de oftalmolgie de la Universitatea din Geneva“. La sosire, când a fost numit „asistent“, îndeplinea cu siguranţă rol de cadru medical mediu (se cunosc situaţii similare), dar nimic nu-l împiedica să asistela cursurile profesorului. Afirmaţia că după patru luni ar fi devenit, fără niciun examen, fie şi formal, profesor-asistent este o impostură sau rezultatul unei traduceri intenţionat greşite a noii funcţii: asistentul profesorului Franceschetti (eventual) şi nu profesor. Sau poate doar şef peste celelalte cadre medii din clinica respectivă. Sapse, medic de medicină generală în circumscripţii rurale, apoi scurtă vreme posesorul propriului „cabinet «cu raze» pe undeva prin comuna Jilava“ (cu ce bani şi-a dotat cabinetul, inclusiv cu aparat Roentgen, când şi unde s-a iniţiat în radiologie?), avea ca pregătire în domeniul oftalmologiei un stagiu de un an (numeşte acest stagiu „bursă“) la Institutul de Perfecţionare a Medicilor şi Farmaciştilor de pe lângă Spitalul Colţea şi la Clinica de ochi nr. 22 şi... cam atât. Nu fusese intern, secundar şi nici nu obţinuse, în urma unui examen, titlul de medic specialist oftalmolog. Or, în aceste condiţii, oricât de strălucit ar fi fost, nu putea primi titlul de care face caz şi nici nu ar fi avut independenţa să se ocupe de bolnavi. E adevărat că folosea pentru însuşirea cunoştinţelor – după cum le relatează biografilor săi, mi-i imaginez cu gura căscată de uimire – o metodă rapidă de învăţare: Braking Method. Punea sub pernă un magnetofon care derula o bandă cu problemele pe care dorea să le asimileze, şi adormea: „creierul în somn lucrează“. „Utilizând metoda aceasta, Sapse şi-a însuşit într-un timp record cunoştinţele extrem de avansate, care l-au ajutat mult să se pună la punct cu tehnologia vest-europeană, făcând mari progrese în timpul experimentărilor“. Dintr-odată însă, simte nevoia – amintindu-şi de Filatov – să abordeze problema transplantului de cornee. I se destăinuie profesorului, care, deşi îl aprecia atât de mult (afirmaţia îi aparţine), căci abia îl „făcuse“ profesor-asistent, îl sfătuieşte să plece în Statele Unite, la William Stonec mai ales după ce află de experimentele sale cu cornee din teflon şi polimetil-metacrilat. („Rezultatele au fost însă catastrofale: toate transplanturile au fost respinse“. Iepurii supuşi experienţei au murit.)

    Astfel, spre sfârşitul anului 1964, părăseşte Geneva cu destinaţia Los Angeles, unde urma să-l întâlnească pe W. Stone, specialistul numărul unu în domeniu, şi unde erau şi bani pentru „cercetare“. Îl va revedea pe profesor în 1968, la Paris, la un congres al Societăţii de Oftalmologie din Franţa, unde, deşi bolnav, Franceschetti ar fi venit special să asculte conferinţa lui Sapse. La sfârşit, îl îmbrăţişează şi îl felicită în faţa întregului auditoriu. Trei ani mai târziu, profesorul decedează. Atât de mult l-a iubit Sapse, încât nu-şi aminteşte că maestrul său – care, probabil, nici nu a participat la acel congres^d – decedase chiar în acela şi an şi nu „trei ani mai târziu“ (Adolphe Franceschetti, 1896 – 8 mar. 1968). Iar „conferinţa“ verbaliza de fapt prima parte (şi ultima) a unui articol: prezenţa anticorpilor la diverşi antigeni în lacrimile iepurilor, publicată în Arhivele de Oftalmologie în aprilie 1987, unde Sapse face parte dintr-un colectiv de autori^e.

     Revenind, Stone îl angajează imediat cu cinci mii de dolari pe an în calitate de cercetător ştiinţific. Dar Sapse nu avea viză de rezidenţă. Nicio problemă: Cedars-Sinai face un raport către Departamentul de Emigraţie al SUA (corect: Departamentul de Imigrare), motivând că Sapse este una dintre „persoanele foarte importante pentru ştiinţă (VIP) şi în câteva zile a fost acceptat ca rezident permanent în Statele Unite“. Auzind că Sapse vorbea întruna despre antigenii şi anticorpii din lacrimi, cu gândul tot la transplantul de cornee (eşuat), departamentul de imunologie al Universităţii din California îl invită să lucreze în laboratorul unui savant ceh, J. Ivanyi. Şi astfel Sapse, potrivit cărţii Adrianei Kiseleff & E. Barbu, descoperă anticorpii din lacrimi (!). „Datorită acestei descoperiri, dr. Sapse a primit o bursă de cercetare în valoare de 20.000 de dolari, acordată de Institutul Naţional al Sănătăţii (...)“. Nu trece mult şi Sapse constată că în lacrimi există „Lysozim-ul, un element antibacterian, care are un rol foarte important în imunologia oculară, în sensul că protejează ochii la anumite infecţii“. E drept că la această descoperire i-o luase înainte Fleming (1922). Recunoscând prioritatea, Sapse spune însă că nimeni n-a fost în stare să izoleze această enzimă. El a reuşit să scoată lysozimul din lacrimi (!) şi să vadă cum acţionează în procesul imunologic. (Adriana Kiseleff, p. 65). Organizează cu familia şi „studenţii săi“ (?) „şedinţe de plâns“ provocate de un gaz lacrimogen şi după şase luni obţine jumătate de litru de lacrimi, din care izolează 10 mg de lysozim în stare pură. Adevărul este şi de data aceasta altul: lizozimul a fost într-adevăr desco­perit de Fleming, iar fizicianul, matema­ticianul şi biologul britanic David Chilton Phillips, utilizând cromatografia cu raze X, este cel care a determinat structura lizozimului (1965) şi tot ce se ştie astăzi despre această enzimă (structură, caracteristici fizico-chimice etc)⁴. El a fost înnobilat, devenind Baron Phillips de Ellesmere, şi nu Sapse.

   Înainte de a-şi încheia activitatea la Cedars-Sinai, Sapse face o ultimă descoperire. În lacrimile celor care sufereau din pricina „ceţii industriale“, cantitatea de lizozim e foarte scăzută „iar această proteină alcalină e înlocuită de alta – acidă pe care tot eu am descoperit-o şi izolat-o: specific tear prealbumin. Din pricina acidităţii se creează fenomenul de «smog eyes irritation»“. Problema smogului a devenit una universală, iar fenomenul de „iritaţie“ nu numai a ochilor, dar şi a întregului sistem respirator, plus celelalte dezastre asupra întregului organism uman de care se face responsabilă poluarea erau demult descoperite şi nu-l aşteptaseră pe Sapse. Totuşi, în Nature nr. 221/25 ian. 1969, un colectiv de autori, Benjamin Bonavida, Alfred T. Sapse & Eli E. Sercarz, de la departamentul de bacteriologie al Universităţii din California şi laboratorul de imunologie oftalmologică Cedars-Sinai, publică articolul: Specific tear prealbumin: a unique lachrymal protein absent from serum and other secretions. Faptul de a nu cita numele colegilor colaboratori la descrierea acestei albumine dovedeşte, dacă mai era nevoie, egotismul lui Sapse. Astăzi, în tratatele de specialitate⁵ nu se pomeneşte nimic de această proteină.

Gerontologul păgubos

   În cartea celor doi autori sunt reproduse fotografii. Una dintre ele, color, are următoarea legendă: „Acad. prof. dr. doc. Ana Aslan şi dr. Alfred Sapse la un dineu oficial“. Ana Aslan este aşezată la o masă, zâmbind către un interlocutor de vizavi, invizibil în poză; e îmbrăcată sobru, elegant, poartă colier şi cercei. În spatele scaunului, într-o haină albă, Sapse tânăr, cu silueta lui de rugbist care o fascinase pe biografa sa, pare grăbit să se poziţioneze în aşa fel încât în fotografie să apară împreună cu profesoara Aslan. Fotografia e tăiată astfel încât părţile laterale nu se văd. Oare când a avut loc acest dineu oficial? Nu se spune. Suspicionăm un montaj, e drept, mai profesionist realizat decât în cazul unora dintre celelalte ilustraţii foto din carte. După cum se ştie, procedeul (eufemistic numit „retuşuri foto“) era curent în epocă.

   Un fragment din revista Contemporanul (nr. 36/31 aug. 1973), săptămânal al Consiliului Naţional al Culturii şi Educaţiei Socialiste, publică pe prima pagină interviul: Cu dr. Alfred. T. Sapse despre Gerovital H3 în medicina americană.Coloanele de ziar fotocopiate au în centrul lor portretul lui Sapse. Ele anunţă întrucâtva hotărârea subită a lui Sapse de a se dedica Gerovitalului H3 şi introducerii „elixirului“ tinereţii în Statele Unite – o mină de aur, dacă această idee i-ar reuşi. Sapse începe prin a înfiinţa companii farmaceutice (mai mult pe hârtie, decât în activitate), ceea ce îi permite să relaţioneze cu autorităţile (resursele financiare de care dispunea erau între inexistente şi precare) şi să desfăşoare campanii de publicitate. În această privinţă, cum s-a văzut, era expert. Una dintre companii se numea Samaritan Pharmaceuticals Inc. Administratorul site-ului unde sunt prezentate aceste societăţi (de exemplu, cea care la un moment dat se ocupa şi de cortizol/anticortizol, un alt concept al preşedintelui şi directorului general dr. A. Sapse) precizează: „Cititorii sunt avertizaţi că nu există nicio garanţie a companiei că se vor obţine aprobările guvernamentale nece­sare pentru Anticort“. În privinţa Gerovitalului, lupta sa cu Food and Drug Administration (FDA) a durat ani şi a însemnat un alt eşec. „Elixirul“ juneţii veşnice a devenit pentru Sapse ambrozie otrăvită. Cartea celor doi biografi reproduce numeroasele demersuri, acte, scrisori etc. ale lui Sapse, un adevărat război al nervilor pentru a-şi materializa proiectul.

     În aceeaşi perioadă, Sapse află de „Antiblastic L“. Îşi aminteşte urgent de colegul Leontopol şi îi scrie („Dragă Mihai“, „Scumpe prieten“); îi cere dreptul de a-i comercializa în „State“ produsul anticanceros; îi trimite formulare de contract gata tipărite... Văzând că, în pofida insistenţelor, acesta tergiversează aderenţa la propunerea sa, îi expediază chiar o misivă cu imputaţii dure, invocând cheltuielile de multe mii de dolari pe care le-ar fi făcut pentru promovare, cheltuieli anticipând semnarea contractului şi rămase fără finalitate. Aceste înscrisuri, în original sau fotocopiate, se regăsesc în dosarele „Leontopol“ de la CNSAS. „Vladimir“ (numele de cod al unui informator) relatează despre întâlnirea avută de dr. Alfred Şapse (Sapse, n.n.) în casa locuită de Mihai Leontopol, unde „cetăţeanul american de origine română“ vine însoţit de... Adriana Kiseleff. Ceea ce nu ştia colegul Sapse este că Leontopol fusese racolat de Securitate sub pretextul (iniţial al) protejării „invenţiei“ sale pe bază de hidrochinonă şi că „Leonida“, „Leonte“, „Michel“ (tot atâtea nume conspirative ale lui Leontopol) nu ar fi putut semna niciun fel de contract fără acordul „organelor“.

   Ne-am adresat cu rugămintea de a ne sintetiza informaţiile despre îndelungata aventură a Gerovitalului în Statele Unite, până la încheierea riscantei întreprinderi în 1974, când medicamentul a fost cu desăvârşire interzis de FDA, dlui dr. Mircea Dumitru, fost director al Institutul de Geriatrie şi colaborator al Anei Aslan timp de 25 de ani, el fiind şi primul autor al unei lucrări iatroistorice de referinţă, „Pagini din istoria gerontologiei şi geriatriei româneşti“⁶.

   „Despre domnul Sapse, pe care nu l-am întâlnit niciodată în Institut, am aflat din cartea GH3: Vă va prelungi el tinereţea?, cu subtitlul: Primul medicament integral fascinant şi controversat, de Herbert Bailey, publicată de Batam Books Inc. Cartea este scrisă pentru publicul larg, în dorinţa evidentă de a fi vândută, şi [cuprinde] puncte de vedere personale, iar autorul nu era medic. [Acest lucru nu l-a împiedicat] să menţioneze [sintagma]«controversial drug» şi să citeze un editorial din JAMA, una dintre cele mai prestigioase reviste medicale din America: Procaina – cântecul său s-a încheiat. Mai mult, autorul îşi permite să facă unele afirmaţii negative la adresa revistei. Nu reiese din această carte că profesoara Aslan şi-ar fi dat acordul pentru societatea «Rom-Amer». Iniţiativa îi aparţine lui Sapse. Herbert Bailey îl prezintă pe Sapse (p. 33) ca un renumit oftalmolog din cadrul UCLA care obţinuse un număr de premii pentru contribuţia sa originală la demonstrarea rolului anticorpilor din lacrimi; acum lucra la una din numeroasele burse primite de la Institutul de Sănătate al SUA.[Autorul se bazează, ca şi biografii săi români, pe afirmaţiile lui Sapse]. Mai mult decât un cercetător faimos (sic),ca tânăr doctor, el văzuse munca dr. Aslan în rândul vârstnicilor. În satul din România unde fusese trimis în ultimul an de rezidenţiat [de fapt, stagiu la ţară, ca medic de circumscripţie] a văzut bătrâni care reveneau la viaţă după un an sau doi. «Era extraordinar», mi-a spus, «să-i vezi pe bătrânii ăştia cărora nimeni nu le mai dădea nicio şansă şi care, trataţi cu GH3, se simţeau din nou bine. Acum erau din nou fericiţi, dornici să ia parte la viaţa care îi înconjura, capabili să muncească şi să însemne ceva pentru ei înşişi şi pentru cei din jur. Suferinţele lor fie dispăruseră, fie se atenuaseră foarte mult. I-am văzut pe aceşti oameni înainte şi după tratament, şi ştiu ce am văzut, dar pentru mine era incredibil. Nu am uitat asta niciodat㻓.    „Mi-am permis să redau întocmai cele scrise de autor – continuă dr. Mircea Dumitru – pentru a nu altera cu nimic readucerea la viaţă a muribunzilor şi asimilarea cu rezidenţa acelor ani pe care eram obligaţi să-i facem la ţară. Chiar de necrezut! Dar Aslan, cu tot efectul placebope care îl exercita chiar şi simpla sa prezenţă, când a fost chemată să-l vadă pe Onasis, grav bolnav, rezultatul a fost că acesta a murit la scurt timp după vizita ei. Autorul mai sus citat continuă: Sapse renunţă la cariera sa la UCLA, deşi colegii îl avertizează că-şi ruinează cariera, şi o ia pe o cale dezastruoasă. Sapse nu avea bani, dar începe jocul «de a câştiga-sau-pierde» datorită credinţei obsesive în GH3. Sapse îl invită pe prietenul său Manfred Mosk să formeze o companie care să testeze GH3 în SUA. Următorul act al dramei noastre are loc în apartamentul lui Sapse. Printre cei prezenţi au fost: Manfred Mosk, Jean Doran (român), Sapse şi dr. MacFarlane. Acesta din urmă este şi autorul unui articol în care afirma că GH3 este un inhibitor de monoamino­oxidază slab şi reversibil. «Sapse îi telefonează bancherului Mosk, născut în România, şi îl roagă să meargă în România pentru a face un contract pentru distribuţia GH3 în SUA. Mosk pleacă în România, se prezintă direct la autorităţi şi obţine contractul în care se stipulează că Rom-Amer va fi singura companie cu dreptul de a importa şi distribui GH3 în SUA.“

   În baza informaţiilor pe care le-am găsit, cu privire la drepturile exclusive asupra GH3, se pare că acordul datează de la sfârşitul anilor ’60, iar Sapse şi Manfred Mosk s-ar fi întâlnit cu Ana Aslan la Bucureşti şi apoi au înfiinţat Rom-Amer. Sapse a lansat acţiuni pe piaţa americană de multe milioane de dolari. Văzând opoziţia tenace a FDA pentru comercializarea GH3, Sapse, încurcat în fonduri, a cerut acestei instituţii măcar dreptul de a vinde GH3 ca un antidepresiv. Ar fi obţinut acest drept numai în statul Nevada.

   „FDA acceptă să testeze GH3 în trei faze. Faza I testează pacienţi în îngrijire psihiatrică, care să determine siguranţa şi eficacitatea Gerovital H3, în dozele [recomandate] de Aslan. Acestor pacienţi li se elimină [pe durata testului] orice alt tratament. Faza II constă în studii dublu-orb. Faza III, în testarea GH3 de către 20, sau 30 de psihiatri din întreaga ţară, care să lucreze cu 30 până la 40 de pacienţi. Rezultatul îl cunoaştem, Gerovitalul nu a fost omologat! Despre acest lucru în Institut – ne spune dr. Mircea Dumitru – nu s-a pomenit nimic. În ’94 sau ’95, la revenirea mea în ţară, am cumpărat pentru nişte cunoştinţe, care mă rugaseră şi nu puteam să le refuz, câteva cutii de Gerovital. La vamă, la intrarea în SUA, mi-au fost confiscate, [vameşul] arătându-mi o hârtie cu medicamentele interzise în Statele Unite. Pe primul loc figura Gerovitalul.Crezându-se probabil că în cutiile cu fiole poate fi şi altceva, după o lungă perioadă de timp, am fost chemat să le ridic. Costul depozitării devenise enorm. Mi-am rugat cunoştinţele, dacă doresc totuşi să obţină Gerovitalul, să meargă să achite. Fiolele de Gerovital au rămas cadou acolo...“

   Dezvăluiri incendiare despre persoanele implicate în odiseea Gerovitalului în Statele Unite, dar şi despre autorii biografiei închinate lui Sapse – în ultima parte a acestui serial.

„Romanul-american“ dr. A. Sapse, campion al escrocheriilor medicale (1)

(Prima parte a acestui articol a apărut în „Viaţa medicală“ nr. 28 din 11 iulie 2014)