Argumentele abundă în editorialul lui Ezekiel Emanuel, director al Departamentului de Bioetică Clinică a Institutului Național de Sănătate și președinte al Departamentului de Etică și Politici de Sănătate al Universității din Pennsylvania. Și, în ciuda pretenției, mai degrabă exotice, de a dori să moară la 75 de ani, autorul face câteva observații revelatoare despre modul în care societatea noastră privește astăzi viața, bătrânețea și moartea.

„Prea mare pret pus pe longevitate”

În esență, pledoaria lui Emanuel este centrată pe supraevaluarea beneficiilor asociate azi longevității.

Posibilitatea de a ne prelungi timpul pe care îl petrecem în viață a fascinat și continuă să fascineze. Vezi, de exemplu, admirația reînnoită a americanilor față de rezidenții adventiști ai localității californiene Loma Linda, considerați unii dintre cei mai longevivi americani.

Oamenii își doresc să trăiască mult și își imaginează că, dacă vor face sport, dacă își vor ține mintea activă, dacă vor bea sucuri naturale, vor ține diete stricte și vor lua suplimentele potrivite vor păcăli moartea. Însă, spune Emanuel, „această disperare maniacală după prelungirea vieții este greșit orientată și posibil distructivă”.

Potrivit autorului, noi ne-am obișnuit să vedem creșterea speranței de viață ca un bonus de oportunități. Comparativ cu anii 1900, în 1990 speranța de viață crescuse de la 47 de ani la 79, iar saltul a asigurat accesul oamenilor la zile în care organismul este încă viguros și puternic. În zilele noastre însă, progresul privind longevitatea nu mai poate decât să extindă viața oamenilor de peste 60 de ani, altfel spus, „prelungim bătrânețea”, scria Emanuel.

Oamenii s-au așteptat ca, odată cu prelungirea vieții, să se prelungească și perioada în care ne putem folosi capacitățile fizice fără prea mari obstacole, însă această așteptare a rămas nesatisfăcută, cel puțin potrivit statisticilor americane pe care le citează Emanuel. Una dintre acestea a făcut observația că, în loc să asistăm la o comprimare a numărului de ani dificili asociați bătrâneții, expansiunea longevității a dus la „o creștere în absolut a numărului de ani pierduți din cauza dizabilităților pe măsură ce speranța de viață crește”.

Emanuel ilustrează ideea folosind exemplul tatălui său, care, după ce a suferit un infarct, a trebuit să își ajusteze viața la un ritm mult mai lent, să renunțe la unele activități și să se mulțumească să trăiască așa. Bărbatul spune că este fericit însă, nota fiul lui, în principal fiindcă și-a diminuat, pe nesimțite, așteptările.

„Batranetea e o pierdere”

„Fără îndoială, moartea este o pierdere. Ne privează de experiențe și pietre de hotar, de timp petrecut cu partenerii noștri și copiii noștri. Pe scurt, ne privează de toate lucrurile pe care le prețuim. Dar există un adevăr simplu pe care mulți dintre noi îl ignorăm. Acela că și a trăi prea mult este de asemenea o pierdere,” scrie autorul.

Dincolo de abilitățile fizice, Emanuel pune pe lista pierderilor creativitatea și rapiditatea gândirii. El face de asemenea o apologie a eliberării copiilor (urmașilor) de povara satisfacerii așteptărilor unui părinte și de povara îngrijirii unui bătrân care nu se poate îngriji singur.

Pledoaria lui nu este însă una în favoarea eutanasiei. Despre oamenii care vor să fie eutanasiați, Emanuel spune că „nu suferă de o durere imposibilă, ci de depresie și lipsă de speranță, de teama de a-și pierde demnitatea și controlul”. Oamenii aceștia trebuie ajutați, nu uciși, mai spune autorul.

Scopul eseului nu este așadar acela de a promova suicidul asistat, chiar dacă autorul spune că implicațiile practice ale dorinței sale includ refuzul de a urma un tratament pentru orice boală cronică va avea după 75 de ani. Editorialul urmărește mai degrabă să trezească cititorul la realitatea iminenței morții și să îl invite să își confrunte întrebările existențiale pe care acum le ocolește sau le maschează cu un agnosticism acceptat social.

Această propunere, alături de schema demografică a speranței de viață prezentată la început, face din articol o lectură recomandabilă. Fiindcă atunci când știi că ai un timp limitat și ți-l asumi, îl trăiești mult mai responsabil.

In apararea batranetii

Apelul la responsabilitate este cel care transcende argumentația autorului – și el supus condiției umane de a primi moartea fără a fi chemat-o. O viață trăită cu ochii larg deschiși, adunând valori durabile, nu gonind după vânt este de căutat indiferent de termenul-limită. Însă deși autorul are libertatea să își dorească și să își imagineze un traseu concret al vieții lui, lucrul acesta nu face ca propunerea lui să semene mai puțin cu o eutanasie pasivă.

Chiar dacă nu pretinde că dorința lui este binele absolut, Emanuel face aprecieri cu privire la ce este benefic pentru majoritatea populației, luând astfel în calcul și posibilitatea excepțională ca unii oameni să aibă bătrâneți frumoase, poate fără dizabilități. La fel ca în cazul pledoarei pentru eutanasia activă, argumentele pot sensibiliza și un amestec de rațiune și emoție poate să le valideze. Însă faptul de a alege cea mai bună cale are nevoie de mai mult decât acest amestec.

Dovadă este faptul că unii oameni reușesc să aibă bătrâneți frumoase în ciuda dizabilităților. Și reușesc să aibă un sens profund și împlinitor al vieții, consiliindu-i și inspirându-i pe cei din jur. Dizabilitatea la bătrânețe nu știrbește din valoarea unui om mai mult decât ar știrbi dizabilitatea în tinerețe, dar autorul nu atinge acest subiect, poate și fiindcă puțini ar fi la fel de repede de acord cu el.

Și copiii sunt dependenți de cei din jurul lor pentru a trăi, însă atunci când cineva le refuză ajutorul, acea persoană este văzută ca denaturată, nu ca urmând cursul firesc al vieții. Criticii vor spune că un copil are tot viitorul înainte, are un potențial încă neexplorat. Însă de ce ar conta acest potențial (care, potrivit definiției, se poate realiza sau nu) mai mult decât trecutul concret al unui om care și-a trăit deja viața? Viitorul posibil este mai important decât trecutul realizat doar fiindcă omul are preferințe subiective, însă ar fi ilogic să fundamentăm valoarea unui om pe aceste preferințe neabsolute.

Valoarea omului trebuie să fie absolută și imuabilă, fiindcă orice deraiere de la absolut ne plasează în tabăra utilitaristă, în care un om contează pentru societate doar dacă este creativ, productiv, eficient. Iubirea contrazice această viziune. Faptul că suntem capabili să iubim oameni necreativi, neproductivi, poate chiar ineficienți este dovada că nu în acestea stă valoarea unui om.

Creștinismul protejează valoarea absolută a omului predicând iubirea ca „ciudățenie a naturii”, inexplicabilă după matematica egoismului, pe care îl vedem limpede la orice pas.

Emanuel semnalează o problemă reală: deseori bătrânețea este grea și urâtă. Dar soluția pe care o propune el este mai degrabă o formă de a renunța, care, oricât ar diminua unele pierderi, nu o poate elimina pe aceea care contează cel mai mult, așa cum recunoaște și el: timpul cu cei dragi. De aceea, o soluție mai bună ar fi nu renunțarea la timpul bătrâneții cu totul (are și el lecțiile lui). Ci lupta pentru a transforma bătrânețea într-o perioadă nu doar suportabilă, ci chiar plăcută. De ce să avem standarde joase, când am avansat deja atât de mult?