Ca medic de familie, îmi petrec jumătate din timpul zilei în cabinet, alături de cele două asistente. Intrăm în priză la începutul programului şi ieşim din priză, cu bateriile descărcate, la finalul acestuia. Între început şi sfârşit de zi comunicăm în proporţie de 90% despre lucruri legate de activitatea medicală şi administrativă. Nu ştiu de ce avem senzaţia că timpul s-a comprimat şi nu prea ne mai ajunge ca să finalizăm problemele din cabinet.

Reuşim să funcţionăm după un tipar propriu şi, nu de puţine ori, comunicăm numai nonverbal, din priviri. Sunt rare ocaziile în care putem să discutăm şi în alt mod, într-un alt cadru, pe alte teme. O astfel de oportunitate am avut-o cu ocazia susţinerii lucrării „Pacientul hiper­ten­siv, între teorie şi practica me­dicală“, elaborată de asistenta mea pentru congresul Societăţii Române de Hipertensiune, desfăşurat în perioada 18–20 septembrie, la Bucureşti. Acest congres a avut o ţinută ştiinţifică de prim rang, anul acesta fiind organizat sub egida Societăţii Europene de Hipertensiune, a Academiei de Ştiinţe Medicale şi a Universităţii de Medicină şi Farmacie „Carol Davila“ Bucureşti. În cadrul congresului a funcţionat o secţiune dedicată cadrelor medii. În prima parte a acestei secţiuni au fost prezentate lucrări ştiinţifice ale asistenţilor medicali, iar în a doua parte, care s-a desfăşurat sub formă de atelier, au fost dezbătute noţiuni de bază de EKG, suport vital de bază şi defibrilare.

   Tot la acest congres a fost lansată şi ARE-HTA (Asociaţia Română de Educaţie în Hipertensiunea Arterială), organizaţie care îşi propune să desfăşoare activităţi educaţionale pentru asistenţii medicali. Asociaţia este deschisă tuturor profesioniştilor care contribuie la îngrijirea pacientului hipertensiv (medici, asistenţi, infirmieri, psiho­logi, membrii ai asociaţiilor de pacienţi etc.), profesionişti care înteleg că „pacientul hipertensiv are nevoie de mai mult decât o prescripţie medicală“ (de viza asociaţiei). Este onorant ca trei dintre cei cinci membri fondatori să fie medici de familie (vicepreşedinţi: dr. Valeria Herdea – Bucureşti şi dr. Ileana Brânză – Brăila; secretar: subsemnata). Este un proiect ambiţios, al cărui succes se află şi-n mâna medicilor de familie implicaţi. Suntem o echipă entuziastă. Încercăm să facem lucruri utile într-un mod plăcut şi reconfortant pentru asistenţii medicali. Însă asta este o altă poveste.

   Mai mult decât atât, posterul „COMBAT Asist – un an de activitate“ (coordonator de program: prof. dr. Maria. Dorobanţu, promotor: dr. Valeria Herdea) a obţinut premiul al II-lea la acelaşi eveniment.

  Revenind la asistenta mea, am descoperit cu această ocazie faptul că ea, mâna mea dreaptă, persoana pe care o văd aproape zilnic, avea multe gânduri şi idei nespuse şi pe care, necunoscându-le, nu le-am putut valorifica. Pe de altă parte, şi ea a putut să-şi lămurească o parte din neclarităţi şi să mă vadă într-o altă lumină. A fost o ocazie în care împreună am făcut altceva şi am comunicat şi despre altele decât activitatea zilnică. O ocazie în care am descoperit că noi, care credeam că ne cunoaştem foarte bine, nu mai vorbisem, de fapt, de multă vreme. Şi trebuie să recunosc că am aflat că nevoile ei sunt de fapt diferite de cele pe care le credeam eu. Faptul că a acceptat să facă altceva, faptul că am avut 30 de minute de respiro la o cafea, faptul că am avut, în sfârşit, timp s-o ascult, faptul că a auzit şi alte puncte de vedere, ale altor asistente medicale, pentru ea, pionul principal din cabinet, a fost o evadare binevenită. Faptul că am văzut câtă emoţie şi pasiune a pus ca să pregătească lucrarea, cât s-a străduit să aibă o ţinută elegantă şi o prestaţie bună, m-a impresionat enorm şi m-a făcut să mă simt mândră. Familia mea de la cabinet merită astfel de ocazii şi mi-am propus să nu le ratez.

  A doua zi, la cabinet, obosite, am reluat activitatea de rutină şi, cu toate că am făcut aceleaşi lucruri, parcă am avut un pic mai mult timp şi parcă am zâmbit un pic mai mult pacienţilor. De aceea mi-am propus să direcţionez cele două asistente spre perfecţionare, spre performanţă, să iasă din anonimat, să se-ntâlnească în mediul academic cu alte asistente şi să schimbe impresii, să-şi spună clar punctul de vedere. Mi-am propus să ieşim împreună, de două ori pe an, la manifestări ştiinţifice. Sunt încredinţată că astfel de activităţi, pe lângă upgradarea cunoştinţelor medicale, au un important aport în simbioza echipei medicale. Şi sunt sigură că dacă între noi, cei din echipă, există pace şi întelegere, pacientul are numai de câştigat. Un vis? O provocare? Timpul îmi va răspunde. Până atunci, să auzim numai de bine.