In 1990 sistemul medical romanesc este unul de tip sovietic, bazat pe spital: pacientul era indrumat spre spital unde era investigat si tratat in cea mai mare parte. Numai ca acest sistem medical este foarte scump, fiind un mare consumator de resurse economice. Ca atare si sistemul medical romanesc a trebuit sa fie reformat si indreptat spre un sistem medical de tip european (si statele europene au facut aceasta schimbare prin anii 1970-1980), bazat pe medicina de familie si medicina ambulatorie, reducandu-se semnificativ cheltuielile legate de cazarea si hranirea pacientului.

Fiind intr-o democratie originala si tranzitia sistemului medical romanesc este una originala si din pacate cu aspecte care lasa de dorit.

Citeam in numarul 46 al Vietii Medicale din 14 noiembrie, cu placere si cu tristete, experientele a doua colege mf-iste, una lucrand in Romania si alta in Franta, legate de acelasi subiect: atitudinea mf-istului in fata unui pacient cu tromboflebita profunda. Citeam cu placere pentru ca a fost o mandrie si o bucurie sa vad articole scrise de doua colege deosebite; cu tristete pentru ca a fost clara diferenta de atitudine a celor doua mf-iste. Iar aceasta diferenta de atitudine in fata unei patologii medicale nu se datoreaza unor diferente legate de cele doua colege, ambele bine pregatite si cu o bogata experienta medicala, ci se datoreaza diferentelor dintre cele doua sisteme medicale.

Daca in Franta mf-istul poate prelua si coordona tratamentul unei tromboflebite in intregime (cu posibilitatea de verifica INR-ul in mediul rural, fara a mai fi nevoie sa trimita pacientul in oras), colega din Romania este nevoita sa trimita pacientul la oras unde se poate efectua investigatiile specifice (inclusiv INR-ul) dar si pentru ca nu-i este permis de catre normele medicale in vigoare sa initieze tratamentul cu heparina cu greutate moleculara mica. Cine pierde? In mod evident pierde pacientul (timp si bani) dar si societatea (consultatia pacientului in UPU sau in cabinetul ambulator este mai scumpa decat consultatia la medicul de familie; iar daca pacientul este internat cheltuielile cresc si mai mult).

Intrucat am dorit si eu sa lucrez in Franta (din pacate din motive familiale a trebuit sa refuz ofertele primite) am fost sa vad cum lucreza acolo un mf-ist. Am descoperit ca mf-istul nu este ingradit in folosirea investigatiilor de laborator sau a medicatiei de catre tot felul de protocoale restrictive (mf-istii stiu ce inseamna * sau ** sau # cand doresc sa prescrie un medicament unui pacient) dar si faptul ca are la indemana o multime de protocoale care sa-l ajute in diagnosticarea si tratarea unui pacient.

De exemplu, eu ca mf-ist in Romania nu am voie sa initiez sau sa modific tratamentul un DZ. Dar daca plec in UE, pe baza acelorasi diplome si compentente, mi se permite sa initiez si sa modific tratamentul unui pacient cu DZ. Situatii similare sunt si pentru alte patologii, nu doar pt DZ.

Si-atunci ma intreb: de ce statul roman, cel care m-a pregatit de-a lungul anilor pt a fi mf-ist, nu are incredere in mine? De ce statul european care ma adopta are incredere in mine si ma sprijina sa ma dezvolt ca medic de familie?
As. Univ. Drd. Valentin PANTEA
medic primar medicina de familie

P.S. Zilele acestea s-a discutat pe tema sporurilor acordate mf-istilor din mediul rural. Se pare ca tendinta este de o reduce acest spor. Si iarasi ma intreb: nu mai are nevoie Romania de mf-isti in rural? Exista cumva un surplus de mf-isti in rural?
As. Univ. Drd. Valentin PANTEA