La sfârşitul lunii septembrie 2014 au fost publicate datele privind consumul de antibiotice în statele Uniunii Europene pentru anul 2012. România a urcat pe locul al doilea al consumului zilnic raportat la numărul locuitori. Consecinţele sunt cele aşteptate: o tot mai mare rezistenţă bacteriană faţă de antibiotice şi un număr important de infecţii determinate de Clostridium difficile.
De ce un consum de antibiotice atât de mare în România? O asemenea situaţie este generată de un cumul de factori printre care se află prescrierea excesivă, solicitarea nejustificată a prescrierii şi/sau a eliberării de antibiotice, onorarea acestor solicitări şi inactivitatea celor care ar trebui să intervină pentru controlul problemei.
Mulţi medici prescriu antibiotice în exces, mult prea uşor. Probabil că mai mult de jumătate din prescripţiile de antibiotic sunt nejustificate. Faţă de o asemenea situaţie, în alte sisteme medicale s-a reacţionat; la noi însă, mult prea puţin, aproape deloc. Ce a generat o asemenea largheţe în prescrierea de antibiotice? Mai mulţi factori pot fi evocaţi, fără a-i putea ierarhiza. Există în mod evident o insuficientă informare a prescriptorului despre când ar trebui să prescrie şi mai ales când să nu prescrie antibiotice. În timp ce formatorii din domeniul academic medical nu fac suficient pentru a crea deprinderi corecte viitorilor medici, creşte impactul informaţiei produse de cei interesaţi de creşterea vânzărilor de antibiotice, cei care încearcă să convingă cu argumente mai mult sau mai puţin ştiinţifice că, de fapt, „al lor este cel mai bun“ (din păcate, mesaje transmise cel mai adesea prin intermediul unor lideri de opinie, care ar trebui să pledeze pentru utilizarea judicioasă a antibioticelor). Intervine şi o teamă excesivă de a nu greşi în minus cu terapia, pentru că acestea sunt primele greşeli vizibile, deşi şi acelea determinate de excesul de antibiotice ar trebui să fie tot mai uşor de evidenţiat odată cu explozia cazurilor de infecţie determinată de Clostridium difficile (câţi dintre pacienţii care au suferit, unii dintre ei decedând cu această boală, au primit iniţial un antibiotic care nu se justifică?). Apoi, un calcul de eficienţă: durează mai mult timp să explici unui pacient că nu are nevoie de antibiotic decât să îi completezi o reţetă şi te expui şi riscului de a pierde încrederea şi venitul (fiscalizat sau nu) generat de acel pacient. Ca într-o spirală inflaţionistă, acţionează şi exemplul celor lângă care te formezi şi perpetuarea unei deprinderi incorecte, departe de medicina bazată pe dovezi şi mult mai aproape de îndemnul arhaic „meseria se fură, nu se învaţă“.
Să amintim şi că unii pacienţi îşi doresc acest lucru şi îşi procură singuri antibiotice, dar au ajuns la o asemenea convingere în bună parte pe baza informaţiilor primite de-a lungul timpului de la medici şi văzând cât de frecvent li se prescriu aceste medicamente. Anchete sociologice europene din 2010 si 2013 dedicate rezistenţei la antibiotice arată că o majoritate a persoanelor întrebate în România susţin că „despre antibiotice am aflat de la medic“, nu din presă şi nici prin campanii de informare. La noi, mult mai puţin şi doar de dată foarte recentă este intervenţia mass-media în această problemă şi cu un impact deocamdată insesizabil în modificarea comportamentului populaţiei generale. În mare măsură şi din cauză că aceste mesaje – atâtea câte sunt – ajung de regulă la cei la care deprinderile corecte privind recursul la antibiotice există deja şi mult prea puţin la cei al căror comportament ar trebui schimbat.
Ce ar trebui să facem pentru a modifica situaţia actuală? Mai corecta şi mai frecventa informare a prescriptorului, inclusiv suportul ghidurilor şi recomandărilor terapeutice, care să includă şi chiar să se deschidă cu indicarea acelor situaţii în care nu se justifică recursul la antibiotice; limitarea expunerii prescriptorului la cântecul de sirenă al ştiinţei partizane şi al stimulentelor materiale ale companiilor farmaceutice şi ale lanţurilor de distribuţie aferente lor. Nu trebuie uitată nici crearea premiselor de a elibera prescriptorii din sectorul public sau din cel privat de constrângerile unei atitudini destinate să menţină trează recunoştinţa materială informală a pacienţilor. Doar cu asemenea măsuri s-ar putea ajunge pe scară largă la reduceri ale prescrierii de antibiotice. Şi va fi mai util pentru prescriptori să explice pacienţilor când au şi când nu au nevoie de antibiotice, la ce beneficii se pot aştepta şi ce riscuri (uneori vitale) generează folosirea antibioticelor. Iar la transmiterea acestor mesaje către publicul larg ar trebui să participe mult mai activ şi mass-media, care, la noi, nu aderă întotdeauna la mesaje educaţionale în locul unor ştiri de primă pagină.
Anul acesta, Ziua europeană de informare privind antibioticele – 18 noiembrie – şi-a propus să vorbească în primul rând populaţiei generale, cu mesaje simple, despre inutilitatea şi riscurile antibioticelor în unele situaţii cum ar fi infecţiile virale respiratorii, atât de frecvente în sezonul rece. Sunt mesaje care pot fi transmise de medic, dar încă şi mai eficient de mass-media. Este ceea ce mi-aş dori să se întâmple în România – difuzarea acestor informaţii, aparent neinteresante, banale, dar care, contribuind la utilizarea judicioasă a antibioticelor, pot reduce efectele nedorite ale acestora, responsabile, în ţara noastră, în fiecare an de pierderea a sute de vieţi, de zeci de mii de zile de spitalizare suplimentare şi de cheltuieli de peste o sută de milioane de euro. Toate evitabile.
