Imunizarea personalului medical, chiar dacă nu este cea mai importantă în prevenirea şi controlul gripei, este la fel de valoroasă ca vaccinarea persoanelor cu risc crescut de complicaţii şi deces în epidemiile de gripă. Există însă o dilemă în ceea ce priveşte realizarea acestei măsuri: vaccinarea acestei categorii este o obligaţie sau o problemă de conştiinţă?
Obligaţia legală nu există pentru că ar încălca drepturile omului. În acest context, există responabili din sănătatea publică în a căror opinie s-ar putea face o prevedere legală prin care refuzul vaccinării să fie pedepsit, în cazul în care se dovedeşte că un lucrător din domeniul sănătăţii, cu gripă, a îmbolnăvit una sau mai multe persoane cu risc crescut pe care le îngrijeşte, având drept consecinţă o complicaţie sau decesul; şi în acest caz, stabilirea răspunderii este complicată. A existat şi propunerea ca lucrătorului din domeniul sănătăţii care refuză vaccinarea să nu i se plătească indemnizaţia de concediu medical dacă se îmbolnăveşte de gripă, dar şi această soluţie nu a putut fi aplicată pe baza unui temei legal.
Obligaţia profesională nu poate acoperi accepţiunea vaccinării totalităţii personalului medico-sanitar, iar sancţiunile administrative nu au crescut acoperirea vaccinală decât foarte puţin.
Poziţia dublă a personalului medico-sanitar referitor la gripă: prima, de transmiţător, în cazul îmbolnăvirii, a virusului gripal la persoanele pe care le îngrijeşte, mai ales dacă acestea sunt cu risc crescut de complicaţii şi deces, dar şi la colegii de la locul de muncă, ceea ce ar putea produce un focar în instituţia medicală, cu perturbări importante în activitatea acesteia; a doua, de primitor al virusului gripal de la persoanele gripate pe care le îngrijeşte, ceea ce ar putea duce la o îmbolnăvire severă, mai ales dacă are o boală cronică asociată (cardiovasculară, diabet, bronho-pulmonară), care să necesite internare sau izolare la domiciliu.
Îmbolnăvirea personalului medico-sanitar şi absenteismul său de la locul de muncă pot fi critice în cazul unei epidemii severe, când lipsa de personal ar putea determina imposibilitatea sistemului de-a asigura în condiţii optime îngrijirea numărului mare de îmbolnăviri în rândul populaţiei. Un exemplu edificator este epidemia de gripă din sezonul 1989/1990 din Marea Britanie, când îmbolnăvirea masivă a personalului medical (la acel moment nu exista o acoperire vaccinală importantă a personalului medical) a creat probleme majore asistenţei medicale de toate profilurile (inclusiv de urgenţă) şi a impus solicitarea unui ajutor extern (Franţa) pentru a suplini lipsa de personal. Consecinţa: autorităţile de sănătate publică din Marea Britanie au introdus în strategia de prevenire şi control al gripei recomandarea fermă de vaccinare a personalului medico-sanitar.
Cea mai importantă problemă de conştiinţă este însă povara pe care o poate suporta un lucrător medical care a transmis gripa la un pacient pe care-l îngrijeşte şi acesta face o complicaţie gravă şi/sau decedează. Deoarece conştiinţa este în principal o trăsătură individuală, acceptul vaccinării antigripale este o problemă a fiecărui lucrător medical de a realiza ce beneficiu are această imunizare pentru sine şi pentru comunitate.
O acoperire vaccinală optimă în controlul gripei nu este doar apanajul ţărilor mici, sărace, ci şi al unor ţări dezvoltate care se confruntă cu dificultăţi asemănătoare în obţinerea unor niveluri corespunzătoare ale vaccinărilor în rândul lucrătorilor medico-sanitari. Dacă ţările sărace au mari dificultăţi financiare şi nu pot achiziţiona numărul corespunzător de doze, ţările dezvoltate au suficiente resurse pentru a oferi o imunizare corespunzătoare populaţiei generale şi categoriilor profesionale esenţiale pentru o comunitate.
Mai multe studii au evidenţiat o evoluţie ciclică asemănătoare între acoperirea vaccinală a populaţiei şi cea a lucrătorilor medicali, în sensul că sezoanele cu intensitate şi răspândire joasă sau medie a activităţii gripale duc la un interes scăzut atât al populaţiei, cât şi al lucrătorilor medico-sanitari. Reacţia celor din urmă este dăunătoare, pentru că în acest fel promovarea vaccinării în rândul populaţiei este mediocră, fără a mai vorbi despre impactul exemplului propriu.
Situaţia se schimbă atunci când apar epidemiile majore sau pandemiile, evenimente care duc la o creştere semnificativă a vaccinărilor atât la nivelul populaţiei, dar şi în rândul lucrătorilor medicali. Frica în aceste situaţii este principalul motor, pentru că la doar doi ani după acestea, mai ales dacă sezoanele următoare sunt „blânde“, interesul să scadă din nou.
Un exemplu interesant este evoluţia observată în SUA: în sezonul 2007/2008, ratele de imunizare antigripală a personalului medical erau de 40%; în sezonul 2009/2010, după pandemia A/H1N1, au crescut până la 97%; în sezonul 2013/2014, ratele de imunizare antigripală a personalului medical au fost de 72,4%, dar trebuie subliniat că, din 2009, autorităţile de sănătate publică din SUA au lansat un program ambiţios de vaccinare universală, care include toate persoanele cu vârsta mai mare de 6 luni. În sezonul 2013/2014, s-au vaccinat antigripal 134,5 milioane de persoane (44,83% din totalul populaţiei SUA).
În România, evoluţia vaccinării antigripale a personalului medico-sanitar este similară, cu creşteri şi scăderi în funcţie de intensitatea activităţii gripale din diferitele sezoane, dar şi cu sincope ale promovării imunizării de către corpul medical (fig. 1).
Din analiza evoluţiei, observăm că numărul de vaccinări la personalul medico-sanitar a depins de numărul total de doze vaccinale achiziţionate/distribuite/administrate. În acest sens, în fiecare din sezoanele 2007/2008 şi 2008/2009 s-au administrat în total peste trei 
milioane de doze de vaccin. În sezonul 2009/2010, numărul de doze de vaccin gripal sezonier a fost mai mic din cauza debutului pandemiei A/H1N1 şi a dilemei OMS de a nu suprapune vaccinarea sezonieră cu cea antipandemică. Creşterea acoperirii vaccinale în primul sezon de după pandemie (2010/2011) a fost o reacţie la ameninţarea revenirii virusului pandemic. În continuare, se înregistrează scăderi: 55,99% în sezonul 2011/2012, 59,12% în sezonul 2012/2013 şi 49,02% în sezonul 2013/2014, concomitent cu scăderea numărului total de vaccinări (650.000 de doze în 2011/2012; 904.753 de doze în 2012/2013; 507.057 de doze în 2013/2014).
Considerăm că tendinţa de scădere a vaccinărilor antigripale la personalul medico-sanitar până la rata de 50% este un motiv de îngrijorare pentru controlul optim al epidemiilor de gripă. Reamintim că OMS şi ECDC recomandă următorii parametri optimi ai prevenirii şi controlului gripei: minimum 150 de vaccinări la 1.000 de locuitori; 75% din persoanele cu vârsta de peste 65 de ani; 50% din persoanele cu boli cronice asociate; 100% din copiii cu vârste între 6 luni şi 2 ani; peste 50% din gravide (100% cele cu boli cronice asociate); 100% din persoanele rezidente (copii şi adulţi) în instituţii de îngrijire pe termen lung; 100% din personalul medico-sanitar care asistă direct persoanele cu risc crescut, dar nu mai puţin de 75% din totalul personalului.
De altfel, evoluţia acoperirii cu vaccin antigripal în România este atipică pentru Uniunea Europeană, fiind apropiată de cea din ţările (extracomunitare) din Europa de Est (fig. 2). Observăm că, de la 100 de doze la 1.000 de locuitori, rata înregistrată în România în 2008, s-a ajuns în 2011 la o acoperire vaccinală de 3,15 doze la 1.000 de locuitori, situaţie care s-a perpetuat şi în anii următori.
Sperăm ca vaccinarea antigripală a populaţiei României (şi, implicit, cea a personalului medico-sanitar) va fi realizată în viitor conform parametrilor optimi de control al gripei, recomandaţi de Organizaţia mondială a sănătăţii şi Uniunea Europeană.
