Există ţări unde reforma sistemului sanitar poate câştiga sau pierde alegeri. Marea Britanie este una dintre ele. Campania electorală pentru alegerile parlamentare din 7 mai 2015 a început de facto şi soarta National Health Service (NHS) se plasează doar în urma stării economiei ca temă de campanie predilectă a politicienilor. Nimeni nu poate câştiga alegerile în Marea Britanie fără a vorbi despre serviciile de sănătate. Lăsând la o parte capitalul istoric de încredere al NHS-ului, acoperirea mediatică pe care acesta a primit-o în ultimii ani – reforme structurale, scandaluri etico-profesionale sau rapoarte privind o performanţa îndoielnică în unele sectoare – l-a făcut atât de prezent în conştiinţa publică încât orice alegător are o părere fermă atât despre starea actuală a lucrurilor, cât şi despre posibile soluţii.
Se poate ajunge rapid la un acord că ceva trebuie să se schimbe în finanţarea NHS-ului deoarece spaţiul fiscal limitat este indicat în toate cercetările drept principala îngrijorare a managementului de la toate palierele. Pe de altă parte, aşteptările privind serviciile oferite (volum, calitate, integrarea serviciilor) sunt în continuă creştere, astfel că NHS-ul va trebui salvat fără să se schimbe prea mult. Una dintre dificultăţile-cheie pe care le va înfrunta viitorul Guvern, oricare va fi el, este aceea că va fi aproape imposibil să aducă în discurs cuvântul „reformă“ din cauza costului politic prohibitiv al acestuia. Guvernul conservator încă la putere şi-a asumat o reformă sistemică imediat după victoria din alegerile din 2010 şi a pus-o în aplicare începând cu 2012, reuşind să depăşească o rezistenţă publică feroce. Efectele pozitive ale reformelor „atât de mari, încât vor fi vizibile din spaţiu“ – în principiu, pro-austeritate („pro-eficienţă“) cuplată cu creşterea rolului sectorului privat în contractarea furnizării serviciilor finanţate din bani publici („pro-competiţie“) şi cu reorganizarea dramatică (în sens formal) a contractării serviciilor de medicină primară – se lasă cu greu observate în prezent. Cicatricea reformei este, în schimb, adâncă atât pentru personalul medical, cât şi pentru public, şi nu va dispărea uşor. Până şi unii politicieni conservatori admit astăzi în interviuri că reforma din ultimii ani a costat o avere şi a adus prea puţine beneficii pentru pacienţi în afara unui nou cadru instituţional.
Trauma precedentei reforme influenţează profund articularea şi interpretarea întregului discurs de campanie, indiferent de cine vorbeşte. Andy Burnham, ministrul din umbră al sănătăţii din partea laburiştilor, promitea într-un discurs-cheie de la finalul lui ianuarie 2015 că prima măsură la intrarea în funcţie va fi abolirea legii reformei din 2012. Oricât de încântaţi s-ar arăta unii sau alţii dintre susţinători la prima strigare, dimensiunile logică şi practică ale acestei promisiuni sunt foarte neclare. Instituţii care se ocupă în prezent de asigurarea calităţii în sănătate, programele naţionale de sănătate publică şi de contractarea la nivel local a serviciilor de medicină primare ar deveni, astfel, suspendate pentru a fi înlocuite cu… ce? O nouă reorganizare iese complet din discuţie în condiţiile în care laburiştii sunt oricum foarte departe de un sprijin popular care să îi poarte pe val. Până şi analiştii de stânga s-au arătat circumspecţi în faţa unei perspective atât de radicale, indicând că măsuri punctuale şi mai puţin spectaculoase ar putea realiza mai mult decât o antireformă trâmbiţată în campanie, însă fără coerenţă şi imposibil de pus în practică.
Transformările netrâmbiţate au, în schimb, şansa lor. Una dintre măsurile care au primit mai puţină atenţie în discuţia de reformă sanitară începută în 2010 în Anglia a fost modificarea condiţiilor de înregistrare a pacienţilor la medicii de familie. Pentru context, începând cu anii ’80, pacienţii au fost condiţionaţi să se înregistreze la un singur cabinet de medicină de familie, situat în imediata apropiere a reşedinţei. În practică, cabinetele au liste clare cu codurile poştale ale adreselor de la care pot înregistra pacienţi şi pot face asta doar pe baza dovezii de domiciliu.
Acest aranjament favorizează continuitatea îngrijirilor întrucât permite dezvoltarea unei relaţii de lungă durată cu medicul de familie, însă nu îi lasă pacientului prea multe alegeri în cazul în care nu este mulţumit de serviciile oferite. Dezavantaje practice apar atunci când, de exemplu, cineva îşi schimbă domiciliul şi doreşte să îşi păstreze fostul medic de familie. Un alt considerent îi priveşte pe cei care lucrează la mare distanţă de casă şi trebuie să caute programări fie dimineaţa devreme, fie cât se poate de târziu, pentru a putea ajunge la/înapoi de la serviciu în timp util. În acest moment se activează o altă limitare istorică, şi anume programul de funcţionare a cabinetelor de medicină de familie prevăzut în contractul-cadru – insuficient de generos după unii. Pe acest fond, administraţia Conservatoare a anunţat în 2010 planurile pentru eliminarea limitării geografice asupra înregistrării la medicul de familie, cu perspectiva de a le permite pacienţilor să se înregistreze (respectiv, să se mute) la orice cabinet consideră. Zis şi făcut: program-pilot în patru locaţii între 2012 şi 2013, evaluarea pilotului, cu succes moderat şi anunţarea implementării voluntare (doar pentru cabinetele care au capacitatea de a primi noi pacienţi) la scară naţională începând cu ianuarie 2015.
Succesul moderat al pilotului merită un comentariu: pacienţii care au beneficiat de dreptul de a se înregistra la un cabinet în afara limitelor impuse de domiciliu s-au arătat satisfăcuţi atât de posibilitate, cât şi de experienţa personală cu noul aranjament, însă orizontul de timp al evaluării a fost prea scurt pentru a pune în evidenţă o cerere obiectivă substanţială pentru această optiune. Ceea ce a arătat pilotul, în schimb, a fost că cel mai important factor pentru pacienţi este să obţină cât mai rapid o programare şi acesta ar fi principalul motiv pentru care ar fi dispuşi să caute un alt cabinet. Or, dacă scopul declarat al măsurii este creşterea acesibilităţii şi pacienţii spun că interpretează accesibilitatea în primul rând prin promptitudinea consultaţiei, atunci se pot lua în discuţie şi măsuri mai puţin radicale decât a şterge cu totul barierele geografice – precum prelungirea orelor de program.
Funcţia de planificare este esenţială în serviciile publice britanice, astfel că impredictibilitatea cererii de servicii medicale ar face imposibil de previzionat alocarea resurselor corespunzătoare la nivel local şi i-ar dezavantaja pasiv pe cei care nu au nicio dorinţă de schimbare, dar care sunt nevoiţi să împartă resursele care le-au fost alocate cu „imigranţii“ de la unul sau mai multe cartiere distanţă. În definitiv, aproape că nu mai contează, măsura a fost deja implementată şi efectele vor fi observate abia peste câţiva ani.
Cursa pentru alegerile ce vin este foarte strânsă, sondajele recente acordând un foarte uşor avans pentru laburişti. În ceea ce priveşte sănătatea şi viitorul NHS-ului, puţin a fost câştigat în ultimii ani cu reforme faraonice şi mult mai mult cu măsuri punctuale şi pragmatice. Care dintre cele două căi a fost mai vizibilă pentru public vom afla în mai.
