– Mai mulţi decât ar trebui, dar nu avem ce face. Suntem şi puţini medici, pacienţii sunt în vârstă. Sunt medici care au şi mai mult decât mine, chiar peste 4.500. Depinde de zone. Deşi lucrez  în oraş, sunt într-o zonă în care nu este niciun cabinet. Avem bătrâni foarte mulţi. Volumul de muncă e foarte mare, stau câte zece ore la serviciu în fiecare zi ca să pot face faţă. Chiar dacă orele de la Casă nu sunt acelea de pe hârtie. Ca să fie bine, ne sacrificăm, nu avem ce să facem.

   – De ce aţi trecut de la medicina de întreprindere la medicina de familie?

   – Până în 1999, am lucrat la o fabrică de confecţii. Eram singurul medic pentru 2.700 de salariaţi. Acum sunt 400. Am fost medicul întreprinderii aici peste 20 de ani. Din 1999, am trecut la medicina de familie pentru că activitatea medicinii de întreprindere era foarte îngrădită. Mai întâi, am dat un alt examen, am fost preluată de întreprindere ca medic plătit de unitate, dar plata era foarte proastă, primeam un salariu mai mic ca al unui inginer stagiar. După un an şi ceva, am zis: „Domne’, dacă nu aveţi nevoie şi încercaţi să mă transformaţi în confecţioner, eu plec la medicina de familie, pentru că am o experienţă în spate“. Făcusem şi medicină la ţară vreo trei ani de zile, timp în care am asistat şi naşteri, am făcut de toate. Când am făcut alegerea, era o perioadă în care, ca medic de întreprindere, aproape nu mai puteai face nimic. Şi am hotărât să trec în partea cealaltă.

   – Cum a fost trecerea la medicina de familie?

   – A fost greu. Au fost mai întâi problemele cu spaţiul. DSP punea la dispoziţia medicilor vechile dispensare. Bineînţeles că au apărut nume noi care nu mai fuseseră până în acel moment în Tulcea. Iar noi, care eram de o grămadă de vreme, ne-am trezit pe dinafară. Şi, când mergeam la casa de asigurări, ne spuneau: „Tu eşti medic de întreprindere, ce te bagi tu la medicina de familie?“. Aveam deja lista făcută, peste două mii de persoane. Am reuşit cu un mic efort să conving pe toată lumea că e cel mai bine aşa. Unitatea m-a sprijinit, mi-a permis să rămân în acelaşi spaţiu, nu plătesc chirie nici azi. Fac în continuare medicină de întreprindere şi am rămas om bun la toate. De dimineaţa la opt până seara la opt mă găsiţi la cabinet.

   – În afară de volumul mare de muncă, ce alte probleme întâlniţi?

   – Sunt şi pacienţi care cred că au numai drepturi, că totul li se cuvine. Deşi îi cunosc pe mulţi de foarte multă vreme, au devenit mai pretenţioşi. Nici CNAS nu a reuşit să clarifice bine acel pachet minimal, să ştie fiecare ce drepturi are. Sunt persoane care vin chiar şi zi de zi, chiar dacă nu sunt programate. Vin să pună câte o întrebare sau pentru că nu le-a convenit reţeta pe care au primit-o. Intră în tot felul de atacuri de panică, citesc prospectul medicamentului şi spun: dar de ce mi-aţi dat cutare, că o să-mi facă rău? Nici nu l-a luat şi i s-a făcut rău. Încerci să-i explici: ia o zi, două şi vedem. Să lucrezi cu oamenii e dificil. Mulţi citesc pe internet şi uneori vin, după ce şi-au pus deja singuri diagnosticul, să ceară nu ştiu ce antibiotic sau mai ştiu eu ce pastilă. E adevărat că internetul devine o sursă de informare şi pentru că spitalul nu oferă prea multe. Nefiind medici în foarte multe domenii, omul stă şi câte cinci-şase ore la UPU şi pleacă tot nelămurit, îi pun o perfuzie şi îi spun: „Du-te la medicul de familie, ce-ai venit la noi?“.

   – Din lipsă de timp?

   – Din păcate, spitalul a decăzut, sunt medici puţini, foarte multe specialităţi neacoperite. La momentul acesta, pot să vă spun că secţia de pediatrie nu are medic, spitalul nu internează decât urgenţele majore, iar secţia e deservită de un neonatolog. Chiar am fost anunţaţi de DSP, înainte de sărbători, ca în perioada sărbătorilor să asigurăm noi orice fel de urgenţă pentru că nu este medic pe secţie. Au fost două doctoriţe tinere, dar au plecat pentru că nu le convenea salariul. La fel şi managementul pacienţilor cu diabet: am ajuns să trimitem pacienţii la Bucureşti, la Institutul Paulescu. Sau la Galaţi ori la Constanţa. În Tulcea nu sunt medici care să îi îndrume. Noi încercăm, cât putem, dar medicaţia şi schema de tratament pentru o persoană cu diabet sunt date de un medic specialist, ceea ce aici e foarte greu. Nu avem o reţea de diabet. În foarte multe domenii lipsesc medicii. Şi cardiologi, şi internişti – majoritatea nu lucrează în contract cu Casa, ci la cabinete private, unde pacientul trebuie să plătească. Vă daţi seama că lipsa specialiştilor e o problemă când ai în jur de 40 de cronici care îşi iau reţeta într-o singură zi. În total sunt cam 2.000 lună de lună. Mai sunt care iau câte două-trei reţete. Sunt unii pe care efectiv îi umplem de hârtii când pleacă.

   – Cum comunicaţi cu medicii de alte specialităţi din Tulcea? Lucraţi în echipă?

   – Nu, din păcate. Sunt foarte puţini, aproape îi numărăm pe degete pe cei care ne mai contactează. Îi mai sunăm, dar de multe ori ne reped: „Dragă, eu decid, mă laşi în pace“. Preferăm biletul de trimitere, care, de multe ori însă, nici nu e băgat în seamă, li se cere plată. Uneori până şi pe scrisoarea medicală li se cere plată pacienţilor. Deci nu avem o relaţie foarte bună. Probabil că şi ei sunt suprasaturaţi de numărul mare de pacienţi şi de gărzi. E foarte dificil. Când ai un pacient cu probleme în faţa ta, te gândeşti unde să-l trimiţi ca să-l rezolvi mai repede, să confirmi diagnosticul cât mai repede. Şi-atunci preferi Bucureştiul. Cred că multe secţii de spital mă cunosc doar după parafă. Poate o relaţie mai bună avem cu medicii din Capitală decât cu cei de-aici.

   – Cum a evoluat medicina de întreprindere? Ce rol mai joacă astăzi?

   – Eu sunt la o singură fabrică. În oraş sunt doar două colege de medicina muncii, cu rezidenţiatul făcut, dar, din păcate, nu pot acoperi nevoia existentă. Iar controlul se face superficial. Când eram încadrată ca medic de întreprindere, toţi angajaţii erau pacienţii mei, puteam să le dau să facă analize ori de câte ori aveau nevoie, investigam bolile provocate pe rută profesională. Acum se face sub nivelul la care ar trebui să se facă. Nu se face legătura între starea de sănătate a persoanei şi locul de muncă pe care îl are. Am avut foste confecţionere care s-au angajat ca vopsitoare pe şantierul naval; intrând în contact cu vopseluri, cu tot felul de substanţe eterice, au făcut astm bronşic, pentru că ele deja aveau o sensibilitate respiratorie de la ţesătura din fabrică. Deci ruta a fost profesională, dar n-a făcut nimeni partea de medicina muncii aşa cum trebuie.