Dacă citiţi acest articol cu nerăbdare, în speranţa că veţi găsi răspuns la întrebarea din titlu, pe care ne-o punem cu toţii, ei bine, veţi fi dezamăgiţi să aflaţi că nu ştiu răspunsul. Ce ştiu, deocamdată, la fel ca şi dumneavoastră, este că România are neapărat nevoie de o asemenea strategie. Şi cam aici se opresc cunoştinţele noastre. Sigur, aţi putea spune că mai sunt lucruri pe care le cunoaştem.
Ştim câţi medici ne pleacă din ţară anual, ştim motivele pentru care ei pleacă. Voi aştepta răbdător să îmi oferiţi aceste date, după care vă voi întreba ceea ce orice cercetător – nu doar din domeniul sănătăţii publice – ar vrea să ştie: pe ce vă bazaţi când spuneţi asta? Care sunt sursele primare de date? Şi, când spunem sursă primară de date, nu ne referim la canalul prin care informaţiile sunt vehiculate – reprezentanţi ai Ministerului Sănătăţii, ai Colegiului Medicilor sau ai altor asociaţii profesionale, ci studiile care au obţinut respectivele date sau bazele de date unde ele au fost colectate.
În România nu se colectează date despre personalul medical care decide să părăsească sistemul de sănătate. Nu ştim câţi dintre ei pleacă, unde pleacă sau de ce pleacă. Mai mult, nu ştim câţi dintre cei plecaţi se întorc. Ceea ce avem momentan este rudimentar. Spre exemplu, ştim, în cazul medicilor, câţi dintre ei ar intenţiona să plece din ţară, pentru că ei trebuie să primească certificatul de conformitate de la Ministerul Sănătăţii. În 2007, 10,2% din medicii care practicau la acel moment au solicitat certificate de conformitate, precum şi 3,4% din asistentele medicale1. În 2010, Ministerul Sănătăţii a emis, în medie, 300 de certificate de conformitate lunar. Dar, la fel de bine, un medic sau o asistentă medicală poate să păstreze acest certificat de conformitate în sertar până se pensionează în România. De aceea, datele oferite de intenţia de plecare trebuie interpretate cu precauţie.
Cert este că personalul medical format în România pleacă din ţară. În anul 2010, medicii români erau pe primul loc în rândul medicilor străini care practicau în Franţa, reprezentând 15,4% din totalul medicilor din Franţa2. Situaţii similare întâlnim şi în Belgia, Germania, Marea Britanie sau Spania.
Dar aceasta este doar o latură a problemei. Şi a privi lucrurile doar dintr-un unghi este periculos. Drept dovadă, toate vocile care vorbesc doar despre cifrele ameţitoare de absolvenţi de medicină pe care România îi produce în fiecare an susţin că toată povestea cu criza personalului medical din România este, de fapt, o făcătură.
La fel cum avem personal medical care ne pleacă, avem şi profesionişti care vin să lucreze în România. Un studiu condus recent de Biroul OMS din Republica Moldova (foarte activ, de altfel, pe subiectul forţei de muncă în sănătate) arată că există instituţii de sănătate în România unde proporţia de cetăţeni moldoveni este chiar de 10–15%3.
Şi, totuşi, ce avem în momentul de faţă, la nivel de politici?
Noua strategie naţională de sănătate pentru perioada 2014–2020 vorbeşte despre „Implementarea unei politici sustenabile de asigurare a resurselor umane în sănătate“, deşi în planul de acţiuni aferent strategiei nu găsim foarte multe detalii despre cine, când şi cum va elabora această strategie. Dar asta nu este o noutate, pentru că nevoia unei asemenea strategii a fost semnalată şi anterior, în documente precum Raportul comisiei prezidenţiale pentru analiza şi elaborarea politicilor din domeniul sănătăţii publice, în anul 2008, sau Strategia naţională de raţionalizare a spitalelor. Mai mult, conform acestui ultim document, Ministerul Sănătăţii ar fi trebuit să demareze în trimestrul al treilea din 2010 lucrul la Planul naţional de resurse umane în sistemul serviciilor de sănătate publică din România, urmând ca în primul trimestru din anul 2012 planul să fie gata. Dacă acest lucru s-ar fi întâmplat, probabil astăzi am fi discutat despre altceva. În schimb, aceste strategii s-au dovedit a fi la fel de efemere ca şi guvernele sub care au fost realizate.
Pentru a accentua severitatea problemei, subiectul forţei de muncă în sănătate este adus în discuţie şi în justificarea celui de-al treilea program de sănătate al Comisiei Europene4 care îşi propune, printre altele, să sprijine eforturile statelor membre în acest domeniu. Însă documentul subliniază că primordială este responsabilitatea statelor membre de a dezvolta instrumente de planificare şi previzionare a forţei de muncă. Şi asta cu privire nu doar la numărul de profesionişti de care este nevoie, ci şi la ceea ce fac aceşti profesionişti (aria de responsabilităţi clinice), precum şi la mecanismele de păstrare şi de motivare a acestora. Îşi va asuma România această responsabilitate? Să sperăm că o va face înainte să fie prea târziu.
