Nu ştiu ce naiba am, dar mă trezesc mai obosit decât mă culc. Culmea! Nu fac excese. Am renunţat la beri. La cola. Fac sport. Dorm 8 ore pe noapte. Sunt echilibrat. Doar că îmi ia vreo două ore după ce mă trezesc ca să mă pun pe linia de plutire. Fizic nu am nimic. Sunt ca bivolul. Mental însă sunt la un pas de neurastenie. Nici mama ginsengului nu mă mai ajută. Mi-am dublat dozele zilnice totuşi. Poate scap de starea asta.
Aceleaşi dimineţi. Aceeaşi cafea. Aceleaşi Davidoaffe. Acelaşi drum spre cabinet. Mi-am cumpărat, cu eforturi, recunosc, o pereche de ochelari de soare ca lumea. Polaroid. Eu nu credeam în vrăjeala asta cu lentila care protejează ochii, dar acum am altă opinie. Pe bune. De când port ochelarii ăştia la condus, nu mă mai dor ochii. Credincios legământului făcut mai demult, nu mai înjur la volan. Ascult cd-ul cu lecţia de engleză. Mă ajută să-mi calmez nervii.
Parchez în faţa dispensarului. E devreme. Soarele blând. Aer curat. Că la sate nu e traficul din oraşe. Mare metropolă a ajuns şi Suceava asta, oraşul în care nu se întâmplă nimic niciodată. Nu mai ai loc de atâtea hârburi aduse de pe afară. Şi, bineînţeles, înmatriculate în Bulgaria. Că doar nu sunt proşti românii. Statul trebuie ţepuit zilnic, nu? Dar să urle că au numai drepturi, ştiu. Am văzut ieri un puştan care conducea un meleu sau cum dracu s-o fi chemând camionul ăla. Maşină de 50 de mii de euro. Băi, ce afaceri poţi să faci în ţara asta ca să-ţi permiţi, cinstit, o aşa maşină? Unde dracu e fiscul? De ce nu se autosesizează? Şi să-i întrebe pe ăştia cum justifică aşa o valoare. Ştiu. Nu e nimeni curios. În fine. România.
Intru în instituţia pe care o manageriez. Că doar, ce?, sunt şi eu european cică. Nu sunt numai doctor. Sunt şi manager. Şi contabil. Şi administrator. Şi reprezentant legal al cabinetului. Şi IT-ist. Şi eu răspund de toate. De la aprovizionare până la salariile personalului. Şi tot eu sunt ăla scotocit de controale. Că, deh, de ce am scris eu nu ştiu ce medicament la un bolnav, fără scrisoare medicală. Că crapă, băh, fără el. De aia. Că nu pun o hârtie mai presus de viaţa omului. Chiar dacă mă frigeţi voi cu amenzi de zeci de milioane. În ultima vreme prefer să cumpăr eu anumite tratamente. Ca să nu mă mai cert cu voi când veniţi să mă controlaţi. Şi de asta scriu pentru bolnavi. Şi de asta fac tot felul de programe şi licitaţii. În fine.
Când nu mă aşteaptă nimeni, ştiţi ce fac, nu? Stau 5 minute în sala de aşteptare. Încerc să intru în pielea pacientului. Încerc să văd uşa de la cabinet prin ochii lui. Chestia asta mă ţine aproape de oameni. Îi tratez aşa cum aş vrea şi eu să fiu tratat. Câţi dintre voi, stimaţi colegi care mă citiţi, faceţi asta? Încercaţi. Vă rog. Vă veţi schimba percepţia asupra celor pe care-i îngrijiţi.
Îmi sună telefonul. Acelaşi Blackberry. Că aşa sunt eu. Fidel unor firme. Davidoff, Blackberry, Seiko, Volvo, Slazenger. Fixisme obsesiv compulsive. Să revin. Răspund. E şeful de post. Avem un deces. O bunică. O ştiu. Mă întreabă dacă vin să constat. Ei nu au nicio suspiciune. Şi dacă totul e OK din punctul meu de vedere, pot elibera certificat de deces. Anunţ că vin imediat. Mă urc în maşină. Nu mi-a picat bine vestea asta. Aprind o ţigară. Ajung. Intru în casă. Poliţistul era acolo.
– Omul care strânge laptele ne-a anunţat. Nu a atins nimeni nimic. Puteţi examina cadavrul.
Ăsta se crede în filme. Mă uit la el. E un băiat tânăr. Serios. Sobru. Drept ca o scândură.
– De când sunteţi aici?
– De 10 minute.
– Şi vă era greu să aprindeţi o lumânare la capul bătrânei?
– Domnule doctor, nu intră în atribuţiile noastre.
– Lasă că intră în ale mele. Aveţi grija de vecinii care în mod sigur se vor aduna. Am tratat-o pe bunica asta. Ştiu care e cauza morţii.
Eliberez eu certificat.
Ăsta mă salută cum scrie în regulament şi iese. Plin de importanţă. Ahh! Ce a mai rezolvat el cazul. Mă uit la bătrână. Accident vascular. O întorc pe o parte. Nu sunt semne de violenţă. Focul arde încă. Plita e caldă. Într-un lighean este un castron. Pe masă sunt două felii de pâine. Într-o vitrină sunt medicamentele prescrise de mine. Le număr. M-a ascultat bunica. Îşi lua regulat pastilele. Caut prin sertare. Găsesc o lumânare. O aprind. I-o pun lângă cap. Privesc în sus, încercând să zăresc dincolo de tavan. Rămân aşa câteva secunde.
Ies din casă. Îmi aprind o ţigară şi fumez pe prispă. Au început deja să vină vecinii. Sunt tot felul de bătrâni. Văd doi tineri. Îi chem la mine. Intrăm din nou în casă. Ridicăm bunica de pe jos şi o întindem pe pat. Mă duc la maşină. Aduc un tifon. Îl trec pe după capul bunicii şi-i fixez bărbia.
Plec spre cabinet. Aud în spatele meu:” Aşa a vrut Dumnezeu.”
***
Bunicii noştri mor fără să spună nimic. Bunicii noştri mor singuri. Bunicii noştri ne-au crescut. Ei nu ne-au făcut de râs niciodată. Nu e greu să mori. E greu să te chinui până mori. Mai ales dacă eşti părăsit de toţi şi eşti condamnat la întuneric de indiferenţa celor din jur.
