Fetița mea, la 10 ani, are două mari slăbiciuni: Johhny Depp și Roald Dahl. Cel din urmă e scriitor, autor, printre altele, al romanului “Charlie și fabrica de ciocolată”. Ultima carte de-a lui Dahl pe care ea a citit-o se numește “Uriașul cel prietenos” și e dedicată unei anume Olivia. În romanul cu pricina, o fetiță și un uriaș se întovărășesc să salveze lumea de la pieire.
“Mama, cine e Olivia?” m-a întrebat Anais. I-am spus că e fetița domnului Dahl. “Aha, cred că Sophie (fetița din carte) e de fapt Olivia și uriașul e Roald Dahl, nu crezi?” I-am zis că da, cu siguranță, prea se înțeleg bine. Ce n-am avut suflet să îi zic este că Olivia n-a trăit decât 7 ani. A murit în 1962, într-o familie iubitoare și bogată, de rujeolă. Da, de pojar, banala boală a copilăriei.
Pe vremea Oliviei nu exista vaccin pentru asta. Copiii făceau pojar, cei mai slabi, mai prost hrăniți și mai săraci, mureau. Câteva milioane pe an. Restul făceau bubițe, niște febră și în general, supraviețuiau. Olivia Dahl asculta cum tatăl ei îi spunea o poveste când s-a simțit amețită. A adormit, părea obosită. În 12 ore, Olivia plecase într-o altă lume, poate cea a uriașilor prietenoși. Ca și atunci, și acum, nu există medicamente care să vindece această boală banală, în schimb noi avem un vaccin sigur, testat în mulți ani, eficient. Domnul Dahl a scris o scrisoare părinților, cu rugămintea să-și vaccineze copiii. Nu pentru binele celorlalți, nu pentru o lume mai bună, nu pentru salvarea universului, ci pentru ca odraslele lor să nu moară ca micuța Olivia.
Suntem o societate ultra egoistă și nu cred că prea curând vom înceta să mai avem obrazul atât de gros. Când eram gravidă în primele luni, prin oraș zburda rubeola. Adulții care se procopsiseră cu ea n-aveau absolut nici o problemă să și-o plimbe în comunitate: “e o boală banală, nu e mare lucru, mă simt bine deja”. Nu contează că, dacă eu mă molipseam cumva de rubeolă, nășteam un copil cu handicapuri grave. “N-o să ți se întâmple tocmai ție” e argumentul suprem în discuțiile despre pericolele biologice. Da, dar dacă o să ți se întâmple ție, cum va fi?
Știu părinți care nu și-au imunizat copiii pentru poliomielită. “Ce folos, dacă boala e oricum eradicată?” La noi, pe plaiurile românești și deocamdată, dar ce te faci dacă într-o bună zi, un microb din Pakistan coboară din avion la București? Sau copilul tău se întâlnește cu un virus din India în aeroportul din Qatar, în drum spre fabuloasele vacanțe în care îl duci? Că după aia îl îmbolnăvește pe al meu e altă poveste, nu te pot obliga să fii altruist, dar dacă tot ești egoist, fii unul deștept.
Deștept într-un anumit sens. Pentru că am cunoștință de doamne care nu și-ar lua sfaturile despre modă din reviste de bucătărie sau consultă ghidul Parker ca să știe ce vinuri să bea, dar informațiile despre vaccinuri și le culeg din niște surse de o incredibilă dubioșenie, cu o voluptate și-o înverșurnare ieșite din comun. S-a mai vorbit de anxietatea pe care ne-o dă praful și pulberele sistem medical românesc, dar acum avem acces online la informații din sisteme care nu-s deloc praf. De ce am folosi surse credibile și experți omologați când e vorba de haine, cosmetice ori restaurante și ne-am refugia în bloguri îndoielnice atunci când e vorba de sănătate? De ce credem în statistici când e vorba de starea vremii sau industria auto, dar le ignorăm cu desăvârșire când e vorba de sănătatea copiilor noștri? De ce știm să discernem foarte bine opiniile online postate despre un hotel la care vrem să mergem în vacanță, dar în cazul vaccinurilor purtăm ochelari de cal și citim același cor de bocitoare format din vedetuțe, medici care au rămas fără drept de practică și persoane atinse de darul miracolului? V-ați alege vacanțele, mașinile sau hainele după oamenii ăștia?
Am scris asta pentru că ultimele statistici privind vaccinarea cu ROR arată înfiorător. “Doar 75% dintre copiii români născuţi în iulie 2013 au primit vaccinul contra rujeolei-oreionului-rubeolei (ROR), şi pentru alte vaccinuri acoperirea scăzând sub pragul de siguranţă de 80%” zice comunicatul Institutului de Sănătate Publică. Așa că vă rog, nu vă gândiți la copiii mei, ci gândiți-vă la copiii voștri. N-ați avea inima să le schimbați soarta lor cu cea a Oliviei Dahl, nu-i așa?
