Ca medic oncolog şi eu trăiesc împreună cu pacienţii, zi de zi, pacient după pacient, sentimentul de a te lovi cu capul de pragul de sus. Realitatea mortalităţii. Zdruncinarea valorilor. Ce e important în viaţă şi ce nu. În ochii pacienţilor, în momentul diagnosticului de cancer, invariabil sclipesc întrebări fără răspuns - „Oare am timp suficient să repar ce am greşit? Oare mai am timp să iubesc sincer pe cei pe care îi iubesc? Oare mai am timp să mă dăruiesc cu totul? Oare mai am timp să iert?”.
Când eram student la medicină am fost foarte impresionat de rotaţia copilului. Miracolul naşterii. Când am asistat la prima naştere am plâns pe ascuns de emoţie. Un spectacol violent. Cu plânsete, strigăte de durere, sânge, murdărie, placentă, cordon ombilical, ţipetele stridente ale noului-născut. Spectacol oribil şi violent de biologie necruţătoare. Dar, în acelaşi timp, un spectacol minunat, încărcat de emoţie, speranţe, imagini şi senzaţii care au lăsat în mintea tânără a studentului la medicină întrebări filosofice de neuitat.
Într-un fel la un pol opus, dar ciudat de asemănător este momentul diagnosticului de cancer. Dintr-o dată ţi se ia preşul de sub picioare. Fără menajamente. Un spectacol la fel de violent şi tot de biologie necruţătoare. Dar, în acelaşi timp, un spectacol care trezeşte ce e mai bun în oameni. Naştere şi moarte, doi poli opuşi, dar atât de apropriaţi! Există multă frumuseţe în procesul în care realizăm că suntem efemeri. Oamenii devin mai buni, mai iertători, mai iubitori, mai calzi. Se nasc tot feluri de întrebări filosofice fără răspuns care ne fac să rezonăm şi să ne apropriem unii de alţii. Există multă dragoste în toţi. Dragoste de care am şi uitat. Iar un diagnostic de cancer trezeşte sensibilităţi şi emoţii de mult uitate, ascunse sub o carapace tare clădită încet-încet de egoismul vieţii de zi cu zi.
Iar eu ca medic oncolog privesc şi mă minunez . Mă minunez de miracolul naturii umane. Miracolul vieţii şi miracolul morţii.
Numele lui era Gerald. Un bărbat mucalit, înalt, cu şapca de veteran de război. Un bărbat dintr-o bucată. Soţia, o prezenţă invariabilă la dreapta lui. Când a aflat diagnosticul a stat încremenit, drept, privindu-mă în ochi. L-am simţit cum pământul i s-a smuls de sub picioare. Că de obicei, am diluat intensitatea momentului prin detalii medicale spuse cu voce blândă. Un limfom rar şi agresiv pentru care există tratamente, dar care, din păcate, nu se poate vindeca. Om dintr-o bucată, Gerald mi-a spus pe ton rece, neprietenos, că vrea să înceapă tratamentul cât de repede. Am început în câteva zile.
Şi tratamentul a mers. Gerald s-a simţit mult mai bine. Iar vizitele lui au devenit din ce în ce mai prietenoase. Mie mi-a devenit din ce în ce mai clar că cei doi s-au reîndrăgostit unul de altul. Gerald şi soţia lui s-au redescoperit unul pe altul. Au călătorit, au mers la nunţi şi alte evenimente în familie, şi-au trăit viaţa din plin. Gerald a vrut să meargă la vânătoare - hobby-ul lui. Am conceput programul de chimioterapie în aşa fel încât să meargă la vânătoare. Timp de trei ani, printre programe de chimioterapie, teste de computer tomograf şi teste de laborator, m-am uitat la poze de botez şi nunţi, poze cu cerbi vânaţi de Gerald, bebeluşi şi rochii de mirese.
Numai că, din păcate, am terminat toate tratamentele existente. Şi limfomul a revenit. Ca un duşman răbdător, a revenit când nu mai aveam muniţie de război.
Iar am stat de vorbă cu Gerald. Cu soţia invariabil la dreapta lui. I-am spus adevărul. Din nou a stat drept şi m-a privit în ochi. De data aceasta nu am avut senzaţia că i-a fugit pământul de sub picioare. Gerald era mulţumit şi liniştit. Dar a avut o sclipire ciudată în ochi. O sclipire nouă şi stranie.
Eu nu eram gata să mă dau bătut. I-am spus că mă mai gândesc la o posibilitate de tratament care include un agent anticancer în formă de tabletă. Dar, din păcate, asigurarea lui nu a aprobat medicamentul respectiv. Eu am început pe şest să adun medicamentul de la alţi pacienţi care nu mai aveau nevoie de acele tablete. Asistentele mele m-au ajutat să strâng câteva cutii de medicament. Ceea ce am făcut a fost destul de riscant - nu avem voie să dăm medicamentul unui pacient altui pacient. Asistentele mi-au spus că mă înţeleg, dar că nu sunt de acord cu faptul că îmi pun licenţa la risc. Eu m-am gândit că dacă e să ajung vreodată în faţa unei comisii voi stă drept şi îi voi privi în ochi. Să mă pedepsească dacă ei cred sincer că am făcut ceva greşit!
Când i-am spus lui Gerald despre proiectul meu de reciclare a medicamentului a avut un zâmbet mucalit - „Doc, ce faci e ilegal!”. „Ştiu. Dar cred că tratamentul va merge!”. „Şi după ce termin cele câteva cutii, ce se va întâmpla?”. „Mă iau la bătaie cu compania de asigurări!”. A plecat zâmbind.
La câteva zile eram foarte ocupat în cabinet. Gerald nu a venit la vizita medicală deşi fusese programată şi confirmată din timp. Am rugat-o pe asistentă să îl sune la telefon să vedem ce s-a întâmplat. Asistenta a venit în fugă: „Am vorbit cu soţia. Gerald nu mai e. Se pare că şi-a luat viaţa acum câteva minute. A venit poliţia la ei acasă”.
Mi s-a dus pământul de sub picioare. Am închis uşa la cabinet şi mi-am tras sufletul. M-am simţit cumplit de vinovat. Oare cu ce am greşit? Am discutat cu el despre serviciile de „end of life care” - îngrijire a bolnavilor în fază terminală. Am discutat sincer, cu cărţile pe masă, iar el a părut foarte interesat. Dar avea acea sclipire stranie în ochi.
În cursul zilei am aflat treptat detaliile sinuciderii. Gerald, vânător împătimit, şi-a luat viaţa cu puşca de vânătoare. Şi-a planificat sinuciderea când soţia nu era acasă.
Sentimentul de vinovăţie mă copleşea. Asistentele mi-au simţit durerea. Mi-au tot spus că nu aveam cum să prevenim aşa ceva, cum nici soţia nu şi-a dat seama, nu e vina nimănui. Dar eu i-am văzut acea sclipire din ochi! Iar mi-a fugit pământul de sub picioare!
După înmormântare, la câteva zile, soţia a trecut pe la cabinet. Să ne spună că Gerald a murit mulţumit. Că e foarte recunoscătoare pentru cei trei ani frumoşi din viaţă. Şi că Gerald are un mesaj pentru mine.
„Doc, nu cancerul m-a omorât pe mine. Eu l-am omorât pe cancer!”.
L-am revăzut în faţa ochilor, mucalit, cu un zâmbet în colţul gurii şi cu şapca de veteran pe un ochi. Am ştiut că se uită la noi de undeva de sus. Şi nu mi-a mai fugit pământul de sub picioare.