Tot citesc postări şi articole despre sistemul medical şi constat că, de fapt, există trei sisteme de sănătate diferite:
- cel al pacienților, care îşi imaginează că sistemul a fost creat pentru ca fiecare din ei să fie luat, la cea mai mică fornăială, cu salvarea, să fie prioritizat din primul moment, tratat neapărat în spital, de cel mai bun profesor, vindecat cu o pilulă (şi nu, doamne fereşte, dietă sau mişcare), preferabil compensată 99%. Dacă nu primesc asta, sunt cu siguranță discriminați, şpăgarul voia mai mult, țara este de că*at, sună pe ministrul sănătății;
- cel al medicilor, siliți de sistemul de retribuire să facă foamea încă de acum sau s-o facă la bătrânețe; pe care veşnicile plângeri, lipsa de colaborare şi ingratitudinea pacientilor i-au lecuit de excese de empatie; amintirea şuturilor în cur luate de la superiori de-a lungul perioadei de formare se îmbină cu cele luate acum, zi de zi, de la diriguitorii sistemului, pregătindu-le pe cele finale, de la societate, la pensionare când singura lor avere şi consolare, statutul de medic şi câştigul aproape cât al unui zugrav se vor termina. O viață dusă cu regretul de a nu fi plecat la timp şi poate doar cu mulțumirea de a fi făcut cât mai puține erori;
- sistemul medical din mintea politicienilor, managerilor, miniştrilor, preşedinților de casă – cu medici și asistente risipitori, corupți, excesiv de plătiți și parcă prea mulți, care ar trebui să munceasca doar de drag şi neapărat să completeze foi, hârțoage, carduri, baze de date, rețete electronice sau mecanice, până le trece cheful să mai prăpădească cele două aspirine lunare alocate. Cu pacienți care trebuiesc ghiftuiți cu 6 lei pe zi, tămăduiți cu ceai și medicamente din Sudan şi care au dreptul la oricâte analize gratuite încap în cele 12 ore ale lunii cât plafonul nu a fost deja atins.
