Ionica Munteanu este unul dintre cei trei terapeuţi ai Asociaţiei de Sprijin pentru Părinţii şi Copiii cu Autism din Galaţi (APCA). Iniţial, şi-a început activitatea ca voluntar, dar, după mai multe cursuri absolvite cu brio, a devenit terapeut. De curând a primit şi acreditare internaţională RBT (Registered Behavior Technician), acordată de Behavior Analyst Certification Board, singura instituție ce acreditează practicienii ABA în lume. Chiar dacă ar putea merge oriunde să practice ceea ce a învăţat, ea spune cu mâna pe inimă că nu vrea să plece din Galaţi, pentru că s-a ataşat foarte mult de copiii cu autism care vin la APCA. Răbdătoare şi foarte emotivă, se dedică sută la sută orelor de terapie şi participă şi la alte acţiuni organizate la fundaţie, de aceea putem să o numim îngerul păzitor al copiilor cu autism din Galaţi.

- De câţi copii vă ocupaţi la fundaţie?
- Aproximativ 20, de toate vârstele: de la un an si două luni până la 18 ani. Însă îi consiliem prin rotaţie. La o anumită perioadă de timp, trebuie să se schimbe terapeutul, fiecare are felul lui de a face terapie, fiecare foloseşte diferite tehnici, avem şi formulăm altfel cerinţele.

- Cum îi descrieţi pe copiii cu autism?
- Sunt copiii mei, îi iubesc efectiv. Eu sunt o persoană foarte emotivă, mă emoţionez de fiecare dată când văd progresele copiilor. Nu-i văd cu dizabilităţi, nu le-aş pune eticheta asta, sunt copii speciali, calzi, frumoşi, inocenţi, care trăiesc într-o lume minunată, în care eu pătrund la fiecare şedinţă.

- Cum decurge o oră de terapie?
- La terapie ne pliem pe necesităţile copilului, lipsurile lui, deficienţele pe care le are. Trebuie să investigăm tot ceea ce a făcut „pacientul” în ziua respectivă. Mereu îl întreb ce a mâncat, cu ce s-a jucat, unde a fost. Povestirea face parte din terapie. El învaţă să-ţi povestească, se ataşează de tine. Din păcate, la început, este destul de greu, pentru că aceşti copii nu comunică eficient. După aceea, avem mai multe tipuri de terapie - logopedie, art-terapie, ergoterapie, terapie prin dans, prin muzică, joacă, exerciţii şi jocuri de motricitate. Am o relaţie specială cu toţi copiii cu care lucrez, m-am ataşat mult de ei. Toţi au ceva fizic cu care mă atrag, au inocenţă, tandreţe. De exemplu, unuia dintre ei îi spun că este fluture, pentru că mereu flutură mâinile. Este atât de firav, catifelat, cu degetele subţiri şi mătăsoase.

- De ce au nevoie copiii aceştia speciali?
- Au nevoie de socializare. Vor şi trebuie să-i împlicăm în viaţa nostră de zi cu zi, să-i ajutăm să devină independenţi şi să-i lăsăm liberi. De exemplu, dacă nu vorbesc, nu este de ajuns să ne ia de mână şi să ne ducă la obiectul pe care şi-l doresc, ci să-i învăţăm pe ei să ceară. Nu prin fraze elaborate, dar să spună ce vor.

- Şi părinţii lor au nevoie de ajutor?
- Desigur. Exact cum spune numele fundaţiei - Asociaţia de Sprijin pentru Părinţii şi Copiii cu Autism - noi le oferim consiliere şi adulţilor, pentru a-i ajuta să croiască comportamentul celor mici şi acasă. Părinţii asistă la terapie şi continuă acasă tot ceea ce au văzut aici. Suntem foarte apropiaţi, mă sună de multe ori în particular, să mă întrebe diverse lucruri. Vorbim foarte mult şi asta le dă încredere în ei. Pentru mulţi părinţi este foarte greu să accepte că au un copil bolnav. Se amăgesc spunând "lasă că nici eu nu vorbeam la vârsta aia, nici mie nu-mi plăcea să citesc, nici eu nu eram atent". Mulţi adulţi ascund problemele copilului chiar şi de propria familie extinsă, iar presiunea este extraordinară. Sunt mereu cu lacrimi în ochi, gândindu-se că micuţul nu va fi acceptat de cei din jur, nu va merge la şcoală. Eu îi încurajez mereu să fie deschişi, să accepte situaţia şi să înveţe să lupte. Izolarea copilului este cel mai grav lucru pe care un părinte îl poate face, asta îi fură celui mic şansa să se vindece.

- Care ar fi primele semne ale tulburării de tip autist? La ce trebuie să fie atenţi părinţii?
- În primul rând, copilul nu te priveşte în ochi, nu răspunde când îl strigi pe nume, are propriile lui jocuri, mişcări stereotipe, nu vrea în braţele părintelui, merge pe vârfuri, scutură mâinile. Am avut o mămică care şi-a dat seama că, ajuns la un an, copilul ei are probleme. Copilul avea jocuri stereotipe, întorcea invers maşina şi îi rotea roţile cu mâna. Îi sfătuiesc pe toţi părinţii să fie atenţi la reacţiile copiilor. Cu cât terapia este începută mai din timp, cu atât şansele de recuperare sunt mai mari.

- V-aţi vedea viaţa fără aceşti copii minunaţi?
- Nu, pur şi simplu nu mă văd făcând altceva, iubesc copiii şi orele de terapie cu ei. Şi părinţii sunt foarte importanţi pentru mine. Nu aş vrea să ies prea curând din lumea minunată a copiilor.

Carte de vizită

Ionica Munteanu are 43 de ani şi a absolvit Facultatea de Asistenţă Socială şi Sociologie din cadrul Universităţii „Petre Andrei” din Iaşi. În 2012 a început să fie voluntar la Asociaţia de Sprijin pentru Părinţii şi Copiii cu Autism Galaţi, iar din 2013 este terapeut cu acte în regulă. Nu este căsătorită şi nici nu are copii.

Sursa