Doctor Maria Siemionow - cunoscută pentru că a condus echipa care a realizat primul transplant de faţă din SUA - a declarat, într-un interviu acordat Agerpres, că la operaţiile de transplant cea mai mare provocare este disciplina pacientului după această intervenţie. Maria Siemionow a fost prezentă la Cluj-Napoca alături de medicii care au anunţat că anul viitor, cel mai probabil, vor realiza prima operaţie de transplant de mână, în premieră în România.
Ea a vorbit, în interviul acordat Agerpres, despre provocările lumii medicale, în domeniul transplantului, despre cât de necesar este ca un pacient supus unui transplant să respecte indicaţiile medicilor, dar şi despre cele mai noi cercetări pe care le face în domeniul terapiilor anti-reject în Statele Unite ale Americii.
- Medicii de la Cluj-Napoca au anunţat că anul viitor va avea loc prima operaţie de transplant de mână din România. Dumneavoastră aţi participat, recent, la o conferinţă pe această temă, la Cluj. Ca expert, cum aţi descrie, din punct de vedere "logistic" această operaţie - câte ore va dura şi care este costul unei asemenea intervenţii?
- În medie, operaţia de transplant de mână durează între opt şi 12 până la 15 ore, în funcţie de cât de extins este respectivul transplant. Depinde şi dacă este vorba de transplantul unei singure mâini sau al ambelor mâini şi, desigur, de prezenţa sau absenţa complicaţiilor. În general, procedura durează mult, dar echipa este pregătită pentru intervenţie, aşa că fiecare ştie foarte clar ce are de făcut.
Costul este foarte greu de estimat. Pot doar să vă spun cât costă în Statele Unite ale Americii, pentru că variază de la ţară la ţară. Este vorba de 500.000 de dolari sau mai mult, pentru că la acesta se adaugă tratamentul imunosupresor, adică medicamente care previn respingerea transplantului, medicamente pe care pacientul trebuie să le ia tot restul vieţii. Şi acesta este un aspect important de conştientizat, pentru că, după operaţii, pot apărea diverse complicaţii, în funcţie de pacient. Cred că o estimare a costurilor ar fi între 500.000 de dolari şi un milion de dolari, toate pe durata vieţii pacientului. Pentru că, dacă avem un pacient tânăr, acesta va mai trăi încă 30 - 40 de ani.
- Ce trebuie să facă pacientul după transplant? Am citit că primul transplant de mână, în urmă cu aproape 20 de ani, nu a fost o poveste de succes, deoarece pacientul nu a urmat indicaţiile medicilor după intervenţie.
- Este o chestiune importantă, pentru că în toate intervenţiile de transplant şi cu atât mai mult cu cât este vorba de transplantul de mână sau transplantul de faţă, importantă este alegerea pacientului - cine este un candidat bun? Evident, candidaţii buni sunt cei care arată, de-a lungul timpului, o aplecare în a urma sfaturile experţilor. Dacă nu vin la vizitele medicale de dinainte de intervenţie, dacă întârzie, dacă vin cu scuze - e un semn că vor face acelaşi lucru şi după transplant. Deci acest aspect, al respectării sfaturilor medicului, contextul social din care vin pacienţii şi contextul familial sunt importante. De asemenea, pacienţii trebuie să înţeleagă complexitatea procedurii şi faptul că vor trebui să ia medicamente anti-reject tot restul vieţii. Şi trebuie să înţeleagă că sunt supuşi la riscuri medicale, precum infecţii, diabet sau chiar cancer.
- Cât timp durează perioada de recuperare, anume în cât timp se estimează că pacientul are o mână funcţională?
- Şi acesta este un proces pe termen lung şi are de-a face, de asemenea, cu disciplina pacientului, pentru că acesta trebuie să urmeze un program riguros de fizioterapie. Având în vedere că nervii se regenerează cu un milimetru pe zi, vă puteţi imagina că depinde din ce zonă a braţului este făcut transplantul. În esenţă, durează minim un an pentru ca nervii să se regenereze. În timpul acesta, pacientul trebuie să treacă anumite praguri - trebuie să vizualizeze mişcările pe care le face astfel încât creierul să înţeleagă că are din nou o mână. După amputare sau după ce mâna nu mai este funcţională, reprezentarea corticală a membrului acestuia lipseşte. Practic, creierul "uită" că are o mână. Creierul trebuie să înveţe din nou că are o mână.
- Deci, este vorba de exerciţii cerebrale dar şi de exerciţii fizice.
- Da. Este vorba de fizioterapie, exerciţii...
- Din experienţa dumneavoastră, care sunt cei mai buni candidaţi pentru un asemenea transplant? Persoane mai tinere, mai în vârstă...
- Cel mai important aspect este cel menţionat anterior, o anume docilitate. Cu pacienţii tineri, depinde. Copiii nu pot fi subiecţii unui transplant. În protocolul clasic, pacienţii pot avea între 18 şi 60 de ani. La un pacient tânăr ar putea exista riscul ca acesta să nu înţeleagă complexitatea intervenţiei şi poate şi faptul că tinerii, în general, se plictisesc uşor. Acesta este un aspect important, pentru că trebuie să înţeleagă că toată viaţa trebuie să urmeze un tratament imunosupresor administrat cu stricteţe, tratament care poate duce, la rândul său, la complicaţii. Pacienţii unui transplant nu se simt bine tot timpul. Uneori au zile proaste, cu complicaţii. De aici vine şi complexitatea întregului proces.
- Care au fost cele mai severe complicaţii cu care v-aţi confruntat de-a lungul timpului în transplant?
- Pot vorbi despre complicaţiile pacientului meu, care a fost primul caz de transplant de faţă în Statele Unite ale Americii, în 2008. Complicaţiile au fost unele tipice pentru transplantul de faţă şi de mână. Una din complicaţii a fost infecţia cu virusul CMV. Asta se întâmplă şi pentru că vindecarea pacientului ia mult timp, poate dura luni. Ştiu că unul dintre primii pacienţi care au suferit un transplant de mână a fost spitalizat şi a petrecut câteva luni în spital din cauza acestui gen de infecţii. Problema nu este rana deschisă, care se închide repede, ci corpul ca un întreg. Pacienţii sunt slăbiţi în general după intervenţie.
- Pacienţii intervenţiilor de transplant au nevoie şi de asistenţă din partea unui psiholog?
- Absolut. Şi asistenţă psihiatrică şi psihologică. Mulţi din pacienţi sunt deja, înainte de intervenţie, sub un tratament cu antidepresive, pentru că simt că au pierdut o parte din funcţiile corpului lor, pentru că simt că şi-au pierdut integritatea fizică. Aici e vorba şi de transplantul de mână şi de faţă. Au nevoie în mod constant de cineva care să îi ajute, spre exemplu, să meargă la toaletă. Sunt lucruri pe care nu le pot face singuri. Pentru mulţi pacienţi este deprimant. Evaluarea psihologică şi psihiatrică de dinainte de transplant este la fel de importantă ca şi disciplina pacientului.
- Şi această susţinere are loc şi după transplant?
- Da. De obicei, potrivit protocolului nostru - şi sunt sigură că aşa va fi şi în România. Este vorba de un protocol standard: pacientul are acces la consult psihiatric la orice oră. Pot suna să îşi stabilească o consultaţie sau să vorbească cu un specialist în caz de urgenţă, deoarece se simt foarte deprimaţi. Da, cred că este un punct important.
- În cazul transplantului de mână sau al transplantului de faţă, aceste intervenţii sunt considerate operaţii elective. Întreb aici referitor la măsura în care aceste operaţii sunt - sau mai degrabă nu sunt - acoperite de casele de asigurări de sănătate.
- Absolut. Şi nu sunt doar elective, sunt şi experimentale. Încă sunt considerate experimentale - transplantul de faţă mai mult decât transplantul de mână. Asta şi pentru că sunt făcute mai multe transplanturi de mână decât transplanturi de faţă. Vorbim de un total de aproximativ 30 de transplanturi de faţă. În general, companiile de asigurări nu acoperă costurile intervenţiei de transplant şi nu acoperă costurile tratamentului imunosupresor administrat pe întreaga durată a vieţii. Asta în Statele Unite ale Americii. Ştiu că în Franţa, spre exemplu, acoperă transplantul.
- În ceea ce priveşte operaţia de transplant de mână care va avea loc anul viitor în România, veţi fi consilier al echipei medicale ce va face această intervenţie. Veţi opera şi dumneavoastră alături de medicii români?
- Sunt prietenă cu domnul doctor Georgescu (Alexandru Georgescu, şeful Secţiei de Chirurgie Plastică de la Spitalul Clinic de Recuperare Cluj-Napoca - n.r.) în Cluj şi cu domnul Zamfirescu (Dragoş Zamfirescu - preşedintele Asociaţiei Chirurgilor Plastici din România - n.r.) aici. Dacă sunt rugată să ajut, sunt deschisă să fac asta.
- În ceea ce priveşte transplantul de mână, cum se stabileşte compatibilitatea?
- Importantă, în ceea ce priveşte transplantul de mână, este compatibilitatea de rasă. Pentru faţă ai nevoie de compatibilitatea de gen. Nu transplantezi o faţă de bărbat pe un pacient femeie. În cazul transplantului de mână nu este cazul. De asemenea, ne uităm şi la compatibilitatea structurală, adică mâna să fie proporţională cu structura pacientului. Dar, în general, nu avem luxul acesta (de a avea foarte multe criterii - n.r.) pentru că, în privinţa acestor noi organe, nu putem spune că este o ofertă mare. Ele sunt obiectul unui consimţământ legal special (din partea familiei donatorului - n.r.). Nu e automat, ca la un transplant de rinichi sau ficat. Familia trebuie să semneze un consimţământ special.
- Transplantul de mână are o istorie de aproape 20 de ani. Care au fost principalele provocări pentru medici în acest domeniu?
- Există efectele secundare, infecţiile - dar acestea sunt cunoscute deja. Există episoade de respingere a transplantului, dar medicii ştiu asta şi pacienţii ştiu asta. Dar, trăgând linie, cred că cea mai mare provocare este disciplina pacientului. Asta s-a văzut de la primul pacient care nu s-a conformat şi nu a luat tratamentul. Şi când corpul său respingea transplantul, tot nu îşi lua medicamentele. Aş evalua lucrurile astfel - în special pentru primele cazuri de transplant de acest gen - alegerea pacientului potrivit pentru un transplant reprezintă cel puţin 50 la sută din şansa de succes a intervenţiei. Restul depinde de echipa de medici...
- Aveţi o experienţă vastă. Aţi realizat primul transplant de faţă din SUA, aţi realizat operaţii de transplant de mână. Pentru dumneavoastră, în acest moment al carierei, care sunt provocările majore?
- Lucrez intens la crearea unui tratament care să prevină respingerea transplantului. Cred că aceasta este provocarea majoră, pentru că, dacă pacienţii nu vor trebui să ia imunosupresoare pe întreaga durată a vieţii şi astfel preţul nu va fi atât de mare, aceste tipuri de transplant vor fi realizate mai des. Aşa că în laboratorul meu lucrez, de peste 20 de ani, la noi terapii pe care le numim terapii ce induc toleranţa. Vrem ca pacientul care a beneficiat de un transplant de mână sau de un transplant de faţă să accepte transplantul fără să devină dependent pe viaţă de imunosupresoare. Probabil va trebui să ia acest tratament în primele trei luni sau în primul an, pentru a minimiza reacţia de respingere a organismului. În laborator folosim diferite tipuri de celule stem pentru aceste terapii. Respectivele terapii se bazează pe crearea unor celule pe care le numim "celule-himeră", o combinaţie a datelor din celule din măduva donatorului şi din măduva recipientului transplantului. Celula aceasta are jumătate din date de la donator, jumătate de la recipient. Sperăm că asta va reduce tendinţa de respingere a transplantului şi astfel nevoia de un tratament imunosupresor pe întreaga durată a vieţii.
- Aţi studiat medicina la începutul carierei dumneavoastră în Polonia, apoi aţi profesat şi profesaţi în Statele Unite ale Americii. Ce aduce sistemul din SUA în plus unui profesionist în medicină?
- Cred că, în prezent, sistemele medicale se aseamănă în mare măsură. În general, ca medic eşti curios, îţi place să studiezi şi astfel poţi avea succes oriunde ai profesa. Cred că un aspect important pe care îl aduce sistemul din Statele Unite ale Americii este deschiderea către inovaţie, cum ar fi transplantul de mână sau de faţă. De asemenea, în SUA inovaţia este susţinută cu granturi care acoperă partea de început a unui proiect. În SUA există un protocol foarte riguros în ceea ce priveşte intervenţiile - etic, legal. Vorbim de o deschidere către inovaţie, dar în nişte limite etice foarte clare. AGERPRES
