Cel mai bun reper pentru a stabili cât ar trebui să fie de mari salariile profesorilor și medicilor îl reprezintă PIB/locuitor, care sintetizează nivelul de trai și capacitatea economiei de a susține efortul bugetar necesar pentru plata acestor salarii.În context și din perspectivă regională, România se plasează oarecum echilibrat raportat la PIB/locuitor pe segmentul de învățământ, dar are foarte mult de suferit pe partea de sănătate.
Din perspectiva plății cadrelor didactice, țara noastră se plasează departe de Franța, modelul nostru cultural occidental și de Polonia, statul cu care ne asemănăm cel mai bine din punct de vedere al dimensiunilor și structurii economice din fostul bloc estic. Surprinzător, însă, stăm ceva mai bine decât Ungaria și Cehia, dacă ne uităm la raportul dintre sumele acordate și posibilitățile economice.
În contextul raportării la PIB/locuitor, decizia de majorare cu 73% în mai multe tranșe a salariilor din educație apare ca hazardată ca dimensiune. Chiar și alegerea variantei franco-polone ar duce la o majorare de circa 50%, de la un nivel de circa 80% din PIB/locuitor spre 120% din PIB/locuitor, creșterea economică din următorii doi ani neavând cum să acopere diferența până la 73%.
Mai mult, ar trebui să ne fixăm bine în minte faptul că Franța se situează undeva la 50% din PIB încasări bugetare ( peste media UE de 45,3% din PIB) iar Polonia pe la 40% din PIB, în timp ce noi nu reușim de multă vreme să trcem de 32% – 33% din PIB iar măsurile de relaxare fiscală propuse în noul cod fiscal ne vor trimite spre 30% din PIB bani la dispoziția bugetului.
Pentru a urma modelul francez ar trebui să majorăm cu 50% încasările actuale din impozite și taxe iar pentru efortul polonez alocat educației ne-ar trebui un spor de 20% pe partea de fiscalitate. Întreprinderi greu și de gândit ca așezare a poverii, darămite de transpus în practică.
De reținut, ar fi, însă, situația în care se găsesc cei aleg cariera didactică și sunt la început de drum. România, Letonia și Lituania sunt singurele state UE în care salariul minim la toate nivelurile de educație reprezintă mai puțin de 50% din PIB/locuitor. În jur de 60% se mai poziționează doar Polonia și Slovacia. La polul opus se situează Germania (152%), dar România nu este Germania.
Simplificat, pentru a fi pe înțelesul tuturor, la un PIB de 160 miliarde euro și o populație de 20 milioane persoane ar rezulta un reper de 8.000 de euro pe locuitor. Adică, la un curs de 4,50 lei/euro, 36.000 lei pe an sau 3.000 lei brut pe lună, traductibili în 2.100 lei net. Asta pentru paritatea veniturilor cadrelor didactice cu PIB/locuitor și la o medie actuală cu tot personalul din domeniu de 1.607 lei net pe luna iunie 2015.
Tot de la acest reper ar trebui să pornim și în ceea ce privește salariile medicilor și, în general, cele din sectorul sanitar. Pentru referință simplificată din perspectivă farnceză, un medic generalist ar fi normal să câștige cam cu 50% mai mult decât un învățător iar o asistentă medicală cu competențe serioase în domeniu cam cât un învățător.
Lăsând la o parte eternul clișeu că toți câștigă prea puțin față de nevoile de trai, de pregătirea necesară și de munca depusă, surprinde faptul că, la noi, media veniturilor salariale din sănătate și asistență socială se situează sub cea din învățământ (1.571 lei în aceeași lună iunie 2015). Practic, un medic bugetar (atenție, medic, nu cadru sanitar) trebui să câștige în medie, pe baza rezultatelor economice din România, cam 4.500 lei brut sau 3.200 lei net pe lună.
La nivelul medicilor, comparabilitatea la nivel european este și mai dificil de făcut din cauza sistemelor diferite de plată și a modalităților de raportare. Cu toate acestea, am găsit un raport al Federației Europene a Medicilor Salariați datând din 2011 care încerca să facă lumină în această privință. În acest raport, România figura la coada salariilor plătite la nivelul UE, atât exprimat în euro cât și ca putere de cumpărare standard (ajustat cu nivelul prețurilor din fiecare țară).
Nu mai insistăm asupra nivelului de salarizare din Occident, de 8 -10 ori mai mare exprimat în euro și de 4 – 5 ori mai mare dacă se ia în calcul puterea de cumpărare. Asta, deoarece în mod clar, atenția acordată cadrelor medicale este cu mult mai mare acolo iar decalajul izvorât din posibilitățile bugetare mult amplificat de nepăsarea autohtonă în materie de sănătate. Altminteri, ”mai bună decât toate”.
Ne putem uita, însă la sora mai mare și mai înțeleaptă, situată ceva mai înainte ca dezvoltare economică, Polonia. Maximumul nostru de salarizare este echivalent cam cu media lor iar un medic polonez rămas în țara lui are un nivel de trai cam cu 60% mai bun decât omologul său român, deși decalajul de PIB/locuitor este doar ceva mai mare de 20% :
Nu e o mare fericire nici acolo, dar se poate spune că statul polonez asigură un minim decent de trai pentru medici. Nivel de la care ar trebui să pornim și noi în ipoteza că medicii nu se vor baza pe șpagă pentru a putea să-și ducă traiul zilnic. Practic, aici avem prioritatea zero a politicii bugetare, mai ales în condițiile hemoragiei de personal calificat și care nu a apucat să prindă rădăcini în clinicile de stat.
Să mai amintim de faptul că suntem campioni europeni la mortalitate infantilă și că am ajuns să avem un județ întreg fără medic pediatru. Ne pasc epidemii din cauza educației precare, ce a lăsat procentaje importante dintre tineri nevaccinați, se moare prematur din lipsa prevenției făcute la timp iar accesul la un consult de specialitate, teoretic gratuit, este o aventură.
Din păcate, nu am auzit pe nimeni să vorbească despre majorarea semnificativă salariilor din sectorul sanitar, adică acolo unde ar trebui realmente să se vină cu creșteri în jur de 73%. Fie și cu prețul majorării contribuțiilor către Fondul Național Unic (?!) de Asigurări de Sănătate înapoi la cota de 14%, dacă tot ne-am relaxat cu cinci puncte procentuale CAS-ul și vrem să ne relaxăm pe vreo alte șase domenii. Ceea ce ne spune că iar am ales greșit prioritățile.
