Ne sugerează voci stridente prin mijloace de informare că, în curând, singurul diagnostic la care vom avea acces va fi cel dat de un cumătru recent întors de la băi cu proaspete cunoştinţe medicale. Că vom fi nevoiţi să ne operăm singuri cu lama în oglindă, la lumina lumânării, pentru că spitalele se vor închide din lipsă de personal medical.

Aflăm că România rămâne fără medici pentru că aceştia se îndreaptă încolonaţi către ţări care acordă mai mult respect şi o finanţare corespunzătoare sănătăţii publice. Cauzele prezumate ale exodului sunt bine cunoscute. Cap de listă - salariile ridicol de mici în valoare absolută şi jenante prin comparaţie cu alte ţări europene. Pentru confirmare nu trebuie să mergem până în Germania, Franţa sau Marea Britanie, principalele ţări care au deschis larg porţile pentru medicii români, ci este de ajuns să ne oprim la vecinii unguri, unde salariile sunt în jur de 2.000 de euro faţă de 250 de euro cât ia un rezident la noi şi maxim 500 salariu de bază pentru un chirurg cu vechime şi toate gradele profesionale. O altă cauză majoră este modul ineficient de organizare şi finanţare a întregului sistem de sănătate publică de la noi, care nu permite medicului să-şi facă treaba la standarde înalte şi să se perfecţioneze.

Statisticile de tot soiul prezentate drept dovadă a situaţiei critice vor să arate că, pe măsură ce spitalele din străinătate se umplu de medici români, cele din România se golesc cu aceeaşi viteză. Ameţiţi de informaţiile contradictorii ne-am amintit că există o organizaţie profesională care are toate datele la zi şi am făcut o vizită. Colegiul Medicilor din România spune prin vocea noului preşedinte, medicul Gheorghe Borcean, o cu totul altă poveste, susţinută de scripte clare şi accesibile la prima solicitare.

„Se tot vorbeşte în ultimii ani 2-3 ani despre o migraţie catastrofică a medicilor din România, că se va ajunge la vidarea unităţilor medicale de personal, la sfârşitul viitorului nostru în profesie. Lucrurile nu stau chiar asa. În România ies de pe băncile facultăţilor de medicină 10.000 de absolvenţi pe an.

Ingrijorator! Ce s-a intamplat inainte de Rezidentiatul 2015

. Din aceştia statul român consideră necesar de a avea un număr de 4.000 de rezidenţi pe an care să acopere poziţiile ce se vacantează pe căi naturale, pensionare, deces... Asta este politica de cadre în ce priveşte corpul medical din România. Este politica Ministerului Sănătăţii. (...) Am fost alarmaţi cu plecările astea, ni s-a spus că au plecat 16.000-17.000 de medici din sistem şi că am ajuns să fim sub 40.000 de medici. Greşit. Statisticile făcute publice se bazau pe numărul de medici care solicitau documentele necesare pentru a pleca, şi nu pe numărul efectiv de plecaţi. În Franţa sunt peste 4.000 în Germania peste 3.000, în Marea Britanie vreo 1.000, în Italia, Spania, Belgia încă 1.000, în total cam 10.000. Mulţi solicită documentele şi după aceea caută un loc de muncă (...) Avem o relaţie în timp real cu colegii noştri din Germania, Franţa şi Marea Britanie, marii primitori de medici. Avem situaţia fiecărui medic român care solicită un job în străinătate. El nu poate profesa acolo dacă nu este membru al ordinului medicilor din ţara respectivă, dacă nu a trecut toate etapele de intrare în ordinul medicilor. Odată ce a făcut toate demersurile şi începe să lucreze, automat este înregistrat şi raportat către noi.

(...) Pe de altă parte am clar numărul de medici cotizanţi în Colegiul din România, cu toate declaraţiile la zi şi numarul lor este de aproximativ 59.400 de medici. Aceeaşi cifră pe care o ştiam dinainte de 2000 când am început activitatea la Colegiul Medicilor. Ne aflăm la aceeaşi cifră din ultimii 20 de ani.”

Respectiva cifră arată că avem un medic pentru fiecare 300 de români. Având în vedere că statele mai avansate din Europa văd ca necesar un medic la fiecare 100-120 de cetăţeni am putea trage concluzia pripită că stăm relativ bine la acest capitol. Nimic mai fals. Un sfert din numărul de medici se află în Bucureşti, singurul oraş din România care asigură accesul la servicii medicale după standarde civilizate. Se apropie de Bucureşti centrele universitare care sunt şi cele mai prospere oraşe din ţară, Cluj, Iaşi, Timişoara, Craiova, Târgu Mureş, Sibiu, Arad, Oradea, Braşov, Galaţi, Constanţa, unde activează încă 15.000 de medici. Facem diferenţa şi înţelegem că peste 30 de judeţe sunt acoperite de aproximativ 29.000 de medici. În localităţile mai mici se poate ajunge şi la un medic pentru 1.000 de locuitori iar în zonele rurale nevoia pentru un consult poate presupune călătorii de zeci de kilometri.

Explicaţia este simplă: după revoluţie nu a mai existat nici o strategie coerentă care să asigure accesul echilibrat la servicii medicale pe întreg teritoriul ţării. Ministerul Sănătăţii nu este interesat că există judeţe care nu au un oncolog, dermatolog, hematolog sau chiar anestezist.

Mai că îţi vine să priveşti toată tevatura cu exodul medicilor drept o manevră ieftină pentru a distrage atenţia de la adevăratele probleme ale sistemului de sănătate: subfinanţare, organizare deficitară, dezinteres şi lipsă de viziune din partea factorilor decizionali. Toate acestea au rădăcini vechi şi sunt în căutare de soluţii noi.

Să înţelegem mai întâi de ce avem medici puţini, prost plătiţi şi cum reuşim să asigurăm, de bine de rău, acces la servicii medicale.

O directivă secretă a NKVD, emisă prin '47-'48 şi descoperită în arhivele din Polonia după căderea comunismului, spuneă că intelectualii, în special profesorii şi medicii, trebuie să fie prost plătiţi. Măsura avea un dublu rol declarat: aşezarea gulerelor albe şi albastre pe aceeaşi treaptă şi plasarea intelectualilor în situaţia incomodă de a accepta "atenţii" care să le suplimenteze veniturile şi să îi facă astfel mai vulnerabili la şantaj şi presiuni. Dictatura proletariatului a murit, dar cutuma salariilor mici pentru cele două profesii şi suplimentarea veniturilor s-au păstrat până în ziua de astăzi. Nu mai reluăm consideraţiile legate de succesul revoluţiei din '89 care ne-a adus capitalism de cumetrie şi în fruntea ţării o pleiadă de minţi tarate de metehnele expiratei orânduiri ce ne-au făcut să evoluăm în 20 de ani cât alţii în unul.

Tot românul conştientizează faptul că medicii şi profesorii sunt esenţiali pentru societate. Diferenţa majoră este că, în timp ce educaţia pierde teren, sănătatea continuă să fie apreciată ca cel mai de preţ bun, realitate reflectată şi de contribuţiile populaţiei la prosperitatea celor două categorii.

Ce determină un pacient să dea plicul medicului?

Respectivul i-a redat sănătatea sau i-a salvat viaţa, recunoştinţa impune o recompensă.

Într-o societate unde gunoierul (meseriaş cât se poate de necesar, fără discuţie) este mai bine plătit decât un medic rezident, cetăţeanul înţelege să compenseze.

Nici un bolnav nu vrea să fie tratat de un medic stresat că a ramas fără bani de coşniţă sau rechizite şcolare, să fie operat de un chirurg plin de draci că în drum spre spital a fost îmbrâncit şi buzunărit în tramvai. Ori prea strâns la buzunar pentru literatura de specialitate sau conferinţa care îl ţin la curent cu noile descoperiri în domeniu. Atunci plicul devine o măsură de autoapărare. La fel şi în situaţia când medicul este atins de o maladie bizară ce îi permite să vadă pacientul din faţa lui doar după îndeplinirea ritualului în discuţie.

Să vorbim despre plicul magic ca despre o plată informală către medic. Este un termen mai corect decât mita, care după definiţia din DEX se aplică doar parţial sau şpagă, ciupeală, şperţ care, conform aceluiaşi DEX, nu se aplică deloc. Ar fi de discutat bacşiş, sumă de bani dată, peste plata cuvenită, pentru un serviciu personal. Având în vedere că un chirurg, care poate face între una şi patru intervenţii pe zi, este plătit oficial pentru acea zi cu 40 de euro... Plata cuvenită începe să pară o necuviinţă chiar şi pentru cel mai cârcotaş critic.

În 1992, când România căuta împrumuturi externe pentru a intra în rândul lumii, specialiştii Băncii Mondiale ne-au luat la puricat bugetul pentru a vedea dacă şi în ce ritm ne-am putea achita eventualele datorii. Aceştia au concluzionat că 4% din PIB pe care le alocam constant sunt insuficiente, că sistemul de sănătate publică este ţinut în viaţă şi de aceste plăţi informale care ajung discret la personalul medical şi sanitar. S-a apreciat că plicurile însumează cam 2% din PIB, care, adăugate celor 4 procente alocate oficial, ne permit să avem parte de îngrijire medicală pentru întreaga populaţie la nivelul cunoscut. Este concluzia lor şi toată lumea a înţeles-o la acea vreme.

A urmat apoi marea schimbare în ce priveşte finanţarea şi asigurarea serviciilor de sănătate din România. Am trecut de la sistemul Semasko, centralizat, de stat, care este subfinanţat,ineficient şi neperformant, la sistemul Bismark al asigurărilor sociale de sănătate, care este foarte costisitor. Trecerea nu a fost radicală şi astăzi avem o struţo-cămilă care pare să ia tot ce este mai rău de la ambele sisteme. Avem o Casă de Asigurări de Sănătate care colectează contribuţii şi un minister cu buget propriu care coordonează centralizat activitatea din domeniu.

Românilor li s-a prezentat afacerea ca pe o mare realizare şi li s-a spus că cei care contribuie la Casa de Asigurări şi membrii familiilor lor au acces nelimitat la serviciile medicale. Apoi luminaţii au înţeles că sumele colectate sunt departe de a acoperi nevoile sistemului şi au spus că cei care contribuie au dreptul la un pachet de servicii medicale de bază şi la servicii de urgenţă iar pentru celelalte este nevoie de coplată. Apoi... bâlbâiala continuă şi astăzi.

Cămătăreşte situaţia arată aşa: banii destinaţi sănătăţii se ridică la 300 de euro pe an pentru fiecare român iar o zi de spitalizare costă de la 200 de euro în sus pentru un pacient. Principiul solidarităţii pe care se bazează sistemul, toată lumea contribuie la fond şi doar cei care au nevoie beneficiază de servicii medicale, nu face decât să păstreze mecanismele în mişcare. Din 300 de euro pe an nu se pot acoperi serviciile medicilor de familie şi cele spitaliceşti, medicamente compensate, investigaţii paraclinice, transplant, programe naţionale de sănătate (cancer, diabet...), dotarea şi utilarea periodică a unităţilor medicale, întreţinerea acestora... Pentru comparaţie, în caz că ne întrebăm de ce alte state stau mai bine când vine vorba despre sănătatea publică, în Austria şi Franţa se adună 3.000 de euro pe an pentru fiecare cetăţean, în Germania 4.000 de euro şi în Marea Britanie peste 4.000 de lire. Adică de 10 până la 18 ori mai mult decât în România.

Să revenim la plăţile informale. Acestea nu reprezintă decât efortul pe care societatea românească îl face pentru a avea servicii medicale onorabile în condiţiile unei lipse acute de bani pentru sănătate. Marea majoritate a medicilor se simt umiliţi că trebuie să se bazeze pe aceste plăţi pentru a trăi decent. Unii vor să primească salarii corelate cu importanţa muncii prestate pentru a nu mai sta cu mâna întinsă, dar bani pentru aducerea salariilor la un nivel acceptabil nu există. Mai mult, nimeni nu poate să spună care ar fi nivelul acceptabil decât privind în ograda altora unde găinile lor sunt cât viţeii noştri. Intenţiile actualului guvern de a le dubla salariile în următorii doi ani sunt apreciate, dar insuficiente pentru a elimina plăţile informale. Ele vor face ca medicii din România să câştige, oficial, jumătate din cât câştigă colegii lor unguri.

Alţi medici cer să fie lăsaţi să câştige printr-o cuantificare clară a muncii lor care să nu mai fie răsplătită cu un salariu de mizerie prins într-o grilă unică, ci cu un onorariu pe proiect. Pentru a fi echitabil şi realist, onorariul poate să varieze în funcţie de pregătirea medicului, de calitatea serviciilor oferite într-o anumită unitate sanitară sau de posibilităţile financiare ale pacientului. Important este ca totul să se desfăşoare la lumină, cu chitanţă şi să nu mai avem medici condamnaţi penal pentru primire de foloase necuvenite.

Revenim la Colegiul Medicilor din România, unde medicul Gheorghe Borcean declara zilele trecute:

"Ştiu că ce spun acum este nepopular, dar aproape toţi medicii din ţară îşi construiesc bugetele familiale pe baza acestor plăţi informale. Eu trăiesc aşa de 40 de ani ca medic şi m-am săturat, la fel şi colegii mei, să fiu arătat cu degetul pentru că primesc de la pacienţi. Aş face orice fel de compromis astăzi ca să deschid o cale prin care să legalizăm câştigul informal. (...)

Astăzi, în România există două legi care reglementează funcţionarea sistemului medical. Una permite pacientului să ofere medicului curant, personalului, sau unităţii medicale cadouri, bunuri bani, după terminarea actului medical. Alta spune că medicul nu este funcţionar public şi nu i se aplică infracţiunea de luare de mită. Interpretarea Codului penal lasă însă o portiţă incriminării medicilor pentru luare de mită întrucât sunt plătiţi de la buget şi pe cale de consecinţă sunt asimilabili funcţionarilor publici. Parlamentul este singurul legiuitor, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este suverană în deciziile pe care le ia, iar noi avem medici condamnaţi pentru luare de mită în baza unei legislaţii ce împarte părerile juriştilor. În timp ce prim-ministrul, fost procuror, declară că nu are nimic împotrivă ca medicii să primească plicul de la pacient dacă este un cadou necondiţionat, care vine după terminarea actului medical şi este fiscalizat. Legislaţia este ambiguă şi nici un cetăţean nu poate fi condamnat în baza unei legi ambigue."

Este limpede că trebuie găsită o soluţie pentru a avea medici în spitale, şi nu în puşcării.

O asemenea decizie nu poate fi luată peste noapte pentru că presupune un acord între politic şi breasla medicală care să nu tulbure spiritele la nivel social. Dacă se doreşte o soluţie pe termen lung, procesul va fi complicat, un adevărat coşmar pentru cei implicaţi. La final însă am putea avea medici mai mulţi şi plătiţi decent, pacienţi scăpaţi de nesiguranţă în ce priveşte valoarea investiţiilor pe care trebuie să le facă pentru propria sănătate şi un aport suplimentar la bugetul statului.

Sursa