Claudiu Pândaru: Încă mai aveți de gestionat situația unora dintre răniții de la Colectiv. Explicați-ne cum funcționează grupul pe care îl coordonați.
Gabriel Diaconu: Intervenția psihologică a început în dimineața zilei de sâmbătă. Noutatea acestui caz este absolută. A fost nevoie de un pod peste apele care ne despart. Nu exista loc de orgolii. Gestul pe care l-am făcut a fost să mă apropii de colegii mei medici, care au făcut un maraton în ultimele zile. Grupul integrat de intervenție în criză a existat pe fiecare spital, în acest spațiu mico.
Inițiativa noastră a fost să venim mai aproape de stat și să spunem că avem modelul ăsta și dacă putem să îi ajutăm. Și răspunsul a fost da. Și asta facem de luni.
Câți oameni sunt angrenați în intervenția asta?
Lista spitalelor este publică. Mai avem supraviețuitori în cinci sau șase spitale. Am avut echipe de permanență în cinci spitale, cu câte cinci-șase oameni. Numărul lor a fost variabil, pentru că necesitățile au fost variabile.
Aproape șapte din 10 familii de supraviețuitori au acceptat ajutor social, suport pentruchestiuni administrative, legăturile cu instituțiile statului, chestiuni care țin de capelă.
A rămas și comunitatea prietenilor mei rockeri, cei care au pierdut oameni la Colectiv. Prietenii mei au creat o comunitate fabuloasă, „Împreună rezistăm”. E un trafic dens de date care sunt necesare pentru mersul înainte.
Ajutorul meu este pentru oamenii care se află în perimetrul acestei calamități. O traumă colectivă nu o poți restrânge la victimele directe, vorbim și de victimele indirecte. Am intrat în acest efort ca medic.
Ce nevoie au avut cei pe care i-ați ajutat?
Nevoile primare au fost legate de comunicarea cu medicii. Medicii au fost transparenți și solidari. E prematur să ne uităm la cum au decurs lucrurile, dar medicii au venit de acasă.
Pentru familiile transferate a fost nevoie de suport pentru birocrația unui transfer. În ultimele 24 de ore am deplasat efort social ca aceste familii să fie ajutate în țările de destinație. Avem asistenți sociali în țările de destinație.
Mi-aș dori ca oamenii să înțeleagă că acest ajutor nu este ca cel pe care îl găsești în cutia poștală. Astfel de servicii nu au mai fost oferite până acum în România. Ce fac acum oamenii de la ASproAS este fără precedent.
Există necesitatea dezvoltării acestui sistem permanent? A permanentizării unui astfel de sistem?
Mandatul grupului pe care îl conduc este limitat. Vine o zi când voi termina acest efort sub forma unui raport. Până la 11 septembrie 2001, SUA nu aveau anumite structuri deintervenție rapidă. Acest model ar trebui să genereze recomandări inclusiv pentru statul român. Astfel de structuri, de obicei nonguvernamentale, există în străinătate. Ar trebui ca acest raport să genereze un model pe care, deocamdată, doar l-am redactat. Acest model ar trebui să genereze recomandări.
Realitatea cu care ne confruntăm în ultimele 10 zile este mult prea mare pentru o mână de om. Eu sunt doar legătura dintre aceste degete. Am făcut tot ce am știut mai bine, iar unde nu am știut, am întrebat.
În mare parte din modelele din alte state, acestea rămân în zona neguvernamentală. În România ar fi bine să rămână tot în zona neguvernamentală sau ar fi bine să fie sub coordonarea statului?
Ai nevoie să ai independență. Toată lumea e de acord că, în caz de calamitate, modelul trebuie să fie extrem de elastic. Multe din modelele pe care ai putut să le gândești dinainte nu s-au aplicat. Oamenii au vorbit mult de standarde, de nevoi, poate că și acolo e o discuție, dar dacă azi avem oameni vii - chiar dacă în stare gravă - e pentru căpersonalul a gândit creativ, în interiorul statului.
O astfel de stuctură nu poți să o atribui unui fel de jandarmerie sociologică și socială. Cam cât de etic e să faci cercetare pe o catastrofă? Mie nu mi se pare foarte etic. Dintr-un dezastru tu ai nevoie sa extragi o informație, nu poți să intri cu bocancul în viețile oamenilor, dar trebuie să extragi concluzii valide despre fenomen, încât să poți deveni mai departe proactiv. E foarte dificil.
Ați asistat și familii aflate în situația de a alege dacă să mute sau nu copilul într-o altă țară. Prin ce trece o astfel de familie?
Aceste situații ne-au adus mai aproape de zona medicală. Unii au ajuns în situații grave la spital, iar medicii au trebuit să îi stabilizeze. Apoi a început o voce în afara cadrului medical, care a spus că România nu are resurse sau că este depășită. Nicio țară de pe lumea asta, în UE cel puțin, nu are resurse să trateze un număr așa mare de supraviețuitori.
Există niște canoane rigide care țin de ATI. Nu poți să sui un bolnav într-un avion. Ca un bolnav să fie transferabil, familiile trebuie să fie de acord. Oamenii au fost informați corect. Pe de altă parte, noi, în România, nu avem exercițiul semnăturii, să semnezi tu pentru viața sau moartea altor persoane e îngrozitor de greu.
Dacă era copilul meu acolo, indiferent cât de matur psihologic aș fi, la această presiune, aș fi spus: „Faceți orice, transferați-l!”. În cele din urmă, decizia este stabilită între trei părți. Trebuie să știi unde, ai nevoie de un consens medical cu persoana care trebuie să îl preia, cu entitatea care îl transportă și care își asumă asta.
Medicii lucrează după protocoale internaționale. Oamenii ar face bine să mai citească din când în când jurământul lui Hipocrat.
Cel mai greu moment prin care ați trecut în aceste zile?
Când am început să primesc telefoane vineri noapte. A fost momentul când am auzit de oameni care îmi sunt prieteni că nu mai sunt. Atunci am avut de decis eu cu mine însumi dacă am să stau să plâng sau dacă să fac ceva pentru prietenii mei. Să te ocupi de o traumă colectivă cere umanitate. Persoana care este în ochiul furtunii trebuie să fie om. Am căutat să rămân om.
Cred că oamenii, când depășesc lucrurile care îi despart, pot să facă lucruri grozave. Cred că o să vină o zi când ne vom uita la nenorocirea asta și s-ar putea sătragem concluzia că în România s-au întâmplat lucruri minunate. Vor fi familii care vorînțelege că nu e un miracol că au copilul acasă, ci pentru că s-a luptat pentru asta. Nu cei care nu mai au copiii acasă...
Pentru supraviețuitori lupta nu se încheie când trec de trauma fizică. Arsura sau alte probleme, chiar și fizice, sunt probleme reale.
Efortul la care participă aceste părți din România are o linie de finish foarte clară. Reinserția socială.
Un grup de intervenție în criză are mandat pe criză. Mă întrebi ce se întâmplă după criză. Acest mandat se termină pe externare. Am în vedere ceea ce se va întâmpla după externare.
Sunt în discuții cu Colegiul psihologilor să își organizeze un model pentru follow-up. Ai nevoie să păstrezi o formă de permanență după ce a plecat omul acasă. Cum îl reabilitezi? Cum îl readuci în meserie, daca avea una, sau la școala? Scopul e restabilirea coerenței.
Cât de grea sau de dificilă a fost relația cu statul român?
Diagonala conversației a fost așa: eu am propus, ei au acceptat unele lucruri, altele au rămas în așteptare. Poate vor fi și critici, dar experiența mea, din momentul în care am intrat în acest pod profesional, a fost pozitivă.
Ministerul Sănătății a înființat la 8 noiembrie un grup de intervenție care va avea misiunea de a gestiona cea de-a doua etapă a îngrijirilor acordate pacienților internați ca urmare a incendiului din clubul Colectiv. Medicul Gabriel Diaconu este coordonatorul acestui grup de intervenție, având rolul de a asigura buna relaționare interdepartamentală și cu reprezentanții familiilor victimelor.
