Un pshilog pe tot județul

În organigrama Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului (DGASPC) Ilfov, cu sediul în orașul Voluntari, există două posturi de psiholog. Ambele sunt ocupate, dar doar unul dintre ei lucrează la Serviciul Rezidențial și are în grijă în jur de 300 de copii, internați în centre din întreg județul Ilfov. Adică pe toți cei din centrele fără psiholog.

Luciana Costachi lucrează de trei ani la stat. A fost voluntar pentru mai multe fundații, a lucrat în privat, și apoi, pentru că e de părere că „trebuie să facem și bine fără să așteptăm ceva în schimb”, a acceptat postul de psiholog la DGASPC.

Ea este cea care ar trebui să pună în aplicare recomandările din fișele medicale ale copiilor de la „Piticot”, să facă terapie cu fiecare în parte, cel puțin săptămânal. Dar reușește să ajungă în centru cel mult o dată pe lună.

„Stau o zi întreagă. Ne jucăm, colorăm, citim povesti, ne uităm la desene și încercăm să le explicăm ca ei să înțeleagă, decupăm cu forfecuțe de plastic diverse modele cu plastilina. Pe nevoia lor..”, spune psihologul. Recunoaște însă că nevoile lor sunt, de fapt, altele, cel puțin din partea unui psiholog: “Ca eu să pot să am rezultatele pe care eu le-aș aștepta de la mine am nevoie de mai mult ajutor. Mie mi-ar plăcea să lucrez cu el cel puțin de trei ori pe săptămână. Dar nu e timp de terapie individuală.” Crede că ar fi timp dacă ar mai avea cel puțin încă trei colegi, dacă posturile ar fi plătite mai bine, dacă ar fi mai mulți bani pentru mașini și benzină la DGASPC Ilfov.

Din aceste motive, întrebarea referitoare la copii vindecați rămâne în aer sau primește răspunsuri care dau vina pe destin implacabil, natură, evoluție a bolii.

„Haideți să vă explic. Majoritatea copiilor cu dizabilități, cu cât înaintează în vârstă, cu atât li se accentuează și starea. Nu că nu ar fi tratați, așa e de la natură. Ei cresc, evoluează și boala. Dacă mă întrebați dacă am reușit să însănătoșim pe cineva, răspunsul e nu.”, tranșează problema șeful Serviciului Rezidențial din cadrul DGASPC Ilfov, Valentin Gurău.

„În jur de 40” de copii cu dizabilități, absenți din evidențe la Ilfov

Cei 15 copii cazați aici sunt, oficial, singurii cu dizabilități mintale din întreg județul Ilfov. “Vă comunicăm faptul că minori cu probleme de sănătate mintală sunt ocrotiți în Centrul de Plasament Piticot”, a fost răspunsul DGASPC Ilfov la o solicitare a României libere.

Dar puțin mai jos pe strada principală din Periș, în spatele unei porți din metal, se află Centrul de Plasament nr. 5 Periș. Aici sunt cazați 75 de copii. Dintre aceștia, „în jur de 40” au diverse dizabilități mintale, spune directoarea centrului, Silvia Rădeanu.

“Deci, în mod normal, noi aici avem două centre: unul cu dizabilități și unul fără. În momentul ăsta, Direcția a tot trimis amestecați, încă n-a făcut o selectare clară, să zic că ăștia sunt copii fără, ăștia sunt copii cu dizabilități și sunt puși în centrele care trebuie. N-am un număr exact al celor cu dizabilități psihice, depinde la ce vă referiți dumneavoastră când spuneți asta.”, spune Rădeanu.

Dar apoi, răspunsul îl dă singură. De exemplu, la centru a ajuns recent un copil care face crize repetate. “Nu știu să vă spun în termeni medicali care este problema lui. A vrut să spargă un televizor, a rupt o noptieră, a vrut să fugă să se arunce în gârlă. E destul de greu de stăpânit. A venit de la Giurgiu, în urma unei sentințe judecătorești. Neavând alte locuri în altă parte, l-au adus aici.”, spune Rădeanu, de profesie jurist, director al centrului de anul trecut.

Sunt multe pauze în discuția cu șefa centrului. Știe că sunt șapte copii sub tratament psihiatric, dar nu știe care sunt dizabilitățile lor mintale (doar că nu sunt grave) și cât de des sunt văzuți de un psiholog.

“Nu știu, vine destul de rar. Singurul psiholog al Direcției are un județ întreg. Vine și la două, și la trei săptămâni, și o dată la o lună jumate, cum își găsește timp sau dacă este cumva solicitată.”, spune Rădeanu.

Centrul nr. 5, înființat în anul 2000, are 42 de angajați – medic, educatori, supraveghetori, îngrijitori, tâmplar, contabil, administrator, magazionier, bucătari, spălătorese. Niciun psiholog, însă.

Romparkin în loc de psiholog

Absența celor peste 40 de copii cu dizabilități mintale ai centrului din evidența DGASPC Ilfov are efecte vizibile. “Când am ajuns eu în centru, nu mai erau duși la psihiatru de când hău. În cazul unora, vorbim de ani de zile.”, spune Rădeanu.

Pe ușa dulăpiorului cu medicamente din cabinetul medical al centrului stau înșirate denumiri precum Levomepromazină, Rispen (risperidonă - substanță activă), Depakin, Romparkin.

„Beneficiarii își poartă de grijă unul altuia” - director de centru

Cel mai mic rezident al centrului are trei ani iar cel mai mare, aproape 20. Clădirea principală a centrului este în renovare, toți cei 75 de copii sunt îngrămădiți în două clădiri mai mici. În curte, copiii se joacă printre resturi de materiale de constructie, lângă schele și fiare depozitate neglijent. Un băiat mai mare duce de subraț un copil de nici trei ani. Niciun supraveghetor prin preajmă. “Așa fac ei, au grijă unul de altul.”, explică directoarea centrului.

Silvia Rădeanu a lucrat înainte în privat, tot ca jurist. Venea des în vizită cu ajutoare și spune că s-a apropiat de copii și, „până la urmă, am ajuns șefă de centru”. Se mândrește cu lupta pe care a dus-o ca toți copiii să meargă la școală, fie ea specială, care se află chiar în curtea centrului, sau obișnuită. Și cu încă ceva: îi duce pe copii în excursii, ori de câte ori poate. „La munte, la mare, i-am dus și în Maramureș, și la Memorialul Durerii, la Sighet. Am vrut să le arăt ce înțelegem printr-un memorial al durerii.”

Când am revenit la oficialii DGASPC Ilfov cu întrebări despre absența din evidențele dumnealor a copiilor de la Periș, aceștia ne-au răspuns că cei 40 de la Centrul nr. 5 nu ar avea dizabilități mintale, pentru că nu au certificat de handicap în acest sens.

„Nu pot să spun că au dizabilitate mintală dacă nu este stabilit acest lucru printr-un certificat. Nu neg că n-ar avea niște probleme de sănătate mintală, dar ei pot întreprinde activități de unii singuri, pot mânca singuri. Deci cum să aibă dizabilități mintale? Au problemele pe care le are orice copil care trăiește fără părinți.”, explică Bogdan Pântea, directorul DGASPC Ilfov.

Literatura de specialitate și specialiștii consultați de România liberă îl contrazic. Întrebată dacă un copil poate fi denumit „cu dizabilități mintale”, chiar dacă nu are certificat de handicap, Cătălina Tabarcea, șef al Serviciului Evaluare Complexă a Copilului cu Dizabilități din DGASPC Sector 6 a răspuns: „Da. Pentru că dizabilitatea este o consecință a afectării funcționale, o stare de boală, o lipsă a abilității. Certificatul de încadrare în grad de handicap este un document care îl pune în drepturi, fie ele bănești sau diverse facilități. Handicapul este interacțiunea între dizabilitate și mediul înconjurător, este o consecință socială.”

În ciuda confuziei de termeni, directorul Bogdan Pântea dă asigurări că și copiii de la Centrul nr. 5 Periș sunt văzuți periodic de psiholog, „adică la o lună, două, dar nu mai mult de trei”.

Instituțiile care schilodesc copilăria

Centrele de plasament ca acestea din Periș ar trebui să fie pe cale de dispariție. În ultimii ani, autoritățile au promis desființarea lor și orientarea spre servicii bazate pe conceptul de familie.

„Obiectivul până în 2020 este să nu mai avem copii în centre de plasament.”, spunea ministrul Muncii, Rovana Plumb, în 1 iunie 2014.

Dar astăzi mai sunt 256 de astfel de centre, care găzduiesc aproape 11.000 de copii. Dintre aceștia, 4752 au dizabilități mintale, potrivit cifrelor Autorității Naționale pentru Protecția Copilului și Asistență Socială (ANPDC). În serviciile de tip rezidențial pentru copii sunt prevăzute 442 posturi psihologi, din care ocupate sunt 336. Pentru restul de 106 nu se găsesc specialiști, salariul fiind puțin peste 1000 de lei.

O alternativă la centrele de plasament este casa de tip familial (CTP), denumit în literatura de specialitate drept “o unitate rezidențială organizată pe model familial, cu spațiu de zi, bucătărie și spații igienico-sanitare corespunzătoare, în care se pune accent pe dezvoltarea abilităților de trai independent, copiii fiind implicați activ în toate activitățile gospodărești din casă.”

Fundația Hope and Homes for Children (HHC) România și-a setat ca obiectiv eradicarea centrelor de plasament de tip vechi. În ultimii 17 ani, a finanțat deschiderea a 97 de servicii alternative și a contribuit la închiderea a 47 de instituții de tip vechi.

“Toate studiile spun același lucru: îngrijirea în instituții duce inevitabil la drame. Lipsa de interacțiune, specifică instituționalizării, duce la atrofierea legăturilor neuronale și nu le dezvoltă, cum se întâmplă în modelul tipic de interacțiune copil-părinte. Mai mult, copilul lipsit de atenția constantă a unui adult (rol jucat de părinte) ajunge să sufere de sindromul toxic de stres, care are ca efect lipsa dezvoltării unor zone din creier care au de-a face cu empatia, încrederea în sine, afecțiunea, relațiile de lungă durată, sau atașamentul.”, spune Otto Sestak, directorul national al HHC România, potrivit căruia îngrijirea copiilor în instituții este “nocivă, costisitoare și ineficientă”.

Cu finanțare de la HHC România s-au ridicat și cele două căsuțe de tip familial din cadrul Complexului de servicii sociale „Istru”, din sectorul 6 al Capitalei. Aici a funcționat, până anul trecut, centrul de plasament Sfântul Andrei, care găzduia în anii 2000 în jur de 200 de copii. Acum, mai sunt doar 18 copii, cu dizabilități grave, cazați în cele două case familiale. Restul au fost mutați în alte centre, în case sau apartamente de tip familial sau, mai rar, în propriile familii.

Cele două case sociale arată ca oricare alta, se încearcă imitarea condițiilor dintr-o casă obișnuită. Complexul are doi psihologi angajați permanent, o raritate în serviciile rezidențiale de stat. Nu te-ai aștepta să fie încălcate în vreun fel drepturile copiilor. Dar niște fotografii făcute aici vara aceasta și distribuite public au șocat o țară întreagă. Un copil cu dizabilități grave a fost legat de o ușă, la colțul uneia dintre căsuțe. Cât timp a stat copilul legat nu se știe cu exactitate – presa a scris despre zeci de minute, reprezentanții complexului spun că au fost doar câteva. În acest caz a fost deschis un dosar penal, șeful complexului și îngrijitoarele vinovate au fost concediate.

„Erau îngrijitoare care lucrau aici de pe vremuri. N-au realizat că îi fac rău. Nu erau nervoase pe el sau ceva de genul. S-au gândit că umblă, au vrut să-i limiteze perimetrul de acțiune.”, spune acum directorul executiv al DGASPC Sector 6, Nicoale Gorunescu. Știe că pata lăsată pe imaginea instituției nu se va șterge prea curând.

Copiii cazați la Istru au dizabilități psihice grave – handicap neuropsihic motoriu, tulburări grave de temperament, hiperkinezie severă, deficit de atenție - și sunt văzuți de psihiatru odată la trei luni sau ori de câte ori au crize.

“Componenta medicală este extrem de importantă în astfel de cazuri. Dar avem o mare problemă. Pe vremuri, aceste centre au funcționat, sub forma de cămin-spital, în subordinea Ministerului Sănătății. La un moment dat, s-a dat o directivă europeană și România s-a conformat și le-a închis. Apoi, ordin să treacă la administrația locală să-și preia beneficiarii, neavând o structură pentru așa ceva. Noi am rămas astfel descoperiți, și nu numai noi, ci serviciile din toată țara, pe partea medicală.”, spune Gorunescu.

„Șansele de îmbunătățire a calității vieții, mici sau nule”

Serviciile proaste din centrele de stat au ieșit mai iveală mai ales după rapoarte publicate de societatea civilă.

De mai bine de 10 ani, fundația Centrul de Resurse Juridice (CRJ) face vizite inopinate în centrele pentru copii și tineri cu dizabilități, pe baza unui protocol încheiat cu Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale. Echipa CRJ, formată dintr-un psiholog, un jurist și un reprezentant al unei asociații de beneficiari, face un raport în care notează concluzii referitoare la condițiile din centru, acces la tratament, pregătirea personalului, posibile abuzuri.

Redăm fragmente din rapoarte: “centrul nu dispune de psihologi care să lucreze cu un program zilnic permanent, nu deține un cabinet psihologic dotat cu materiale specifice de specialitate, un spațiu special amenajat unde să beneficieze de consiliere individuală și de grup, de activități de socializare, interacțiune și de dezvoltare personală” (Centrul de Plasament pentru Copilul cu Dizabilităţi Recaş, județul Timiș), „nu există programe terapeutice nemedicamentoase - psihoterapie, terapie ocupațională, consiliere sau terapii complementare” (Centrul de Plasament nr. 8 Speranța, Huedin, județul Sibiu), „nu există o formare specială pentru angajați în domeniul dizabilităților, recomandăm combinarea medicației psihotrope cu terapii complementare (psihoterapie, terapie ocupațională, ludoterapie) cu scopul de a elimina utilizarea nejustificată a substanțelor psihotrope și, de asemenea, cu scopul de a fructifica la maxim potențialul rezidual de dezvoltare, abilitare și reabilitare și reintegrare socio-familială” (Centrul de Plasament pentru Copii cu Handicap Sever Toplița, județul Harghita).

Unele dintre aceste recomandări au fost făcute de psihologul Mugur Frățilă, președintele Tonal, asociație care luptă pentru drepturile persoanelor cu dizabilități. În perioada 2004-2015, acesta făcut aproximativ 100 de vizite de monitorizare în 70 de unități. Lista greșelilor întâlnite de el în instituțiile de stat e lungă: birocrație excesivă, finanțare slabă sau pe direcții inutile, exces de medicație psihiatrică, uneori pentru „liniștirea copilului”, abordare superficială a programelor de recuperare și reintegrare. Consecința: „inhibarea sau blocarea potențialului copiilor și tinerilor instituționalizați de a deveni ființe umane libere, sănătoase, integrate, cu identitate autentică și valoare personală”.

“Pentru mulți dintre copiii și tinerii rezidenți ai acestor centre, noțiunile de „re” (-cuperare, -integrare, -abilitare) sunt false, ironice și inutile. Șansele de îmbunătățire a calității vieții acestor copii și tineri, având în vedere paradigma și funcționarea reală în prezent, sunt mici sau nule.”, spune Frățilă.

La concluzii similare ajung și specialiștii străini care monitorizează serviciile de asistență socială din țara noastră. Săptămâna trecută și-a încheiat vizita în România Raportorul Special al Națiunilor Unite pe probleme de sărăcie extremă și drepturile omului, Philip Alston. Concluziile și mesajul său au fost dure: „Copiii din instituțiile de stat din România sfârșesc prin a sta aici până devin majori, moment în care sunt transferați în centre rezidențiale pentru adulți. Din informațiile strânse de mine, definiția de dizabilitate severă este în practică deseori discreționară și mulți copii cu dizabilități mici sau fără dizabilitiăți sunt adeseori instituționalizați.”

La sfârșitul anului trecut, CRJ a lansat o petiție și a propus un proiect legislativ prin care să fie înființat unui Mecanism Național de Monitorizare, organism independent organizațional, funcțional și financiar, din care să facă parte persoane cu dizabilități și reprezentanți ai societății civile. Prin organizarea de vizite neanunțate în instituțiile sociale și medicale, o astfel de structură ar contribui la garantarea respectării drepturilor fundamentale ale copiilor și tinerilor cu dizabilități închiși în instituții, consideră reprezentanții CRJ.

„Sunt persoane extrem de vulnerabile pe care nimeni nu le ascultă, a căror părere nu contează în faţa autorităţii, care deseori suferă abuzuri grave şi care sunt în general lipsite de protecţie. De multe ori aceste persoane sunt private de cele mai elementare drepturi ale omului”, a spus managerul de proiect Georgiana Pascu la lansarea campaniei „Lagărele de lângă tine”.

Controale face, frecvent, și statul român. Și ajunge la aceleași concluzii. Două instituții au atribuții de control: Autoritatea Națională de Protecție a Drepturilor Copilului (ANPDC), printr-un corp intern de control, și Agenția Națională pentru Plăți și Inspecție Socială (ANPIS), principala responsabilă.

În primele 10 luni ale lui 2015, cea din urmă a controlat 154 de servicii sociale publice destinate copiilor cu dizabilități. Dintre acestea, 75 - adică jumătate! - nu aveau angajați psihologi sau terapeuți.

„În unele dintre centrele verificate am identificat nereguli ca de exemplu: lipsa personalului de specialitate (psihologi, asistenţi sociali, erogoterapeuţi, kinetoterapeuţi, asistenţi medicali/medici nutriţionişti/ specialişti în nutriţie şi dietă, educatori), nerespectându-se prevederile legale.”, au răspuns oficialii Agenției.

Șef de centru: „Ar fi perfect să se poată ține cont de ce vor ei”

Cu toate acestea, uneori șefii și angajații instituțiilor se arată arătat suprinși când li se adresează întrebări legate de accesul la tratament psihiatric și psihologic al copiilor.

„Noi nu ne ocupăm de partea medicală. Noi suntem instituții care oferim servicii sociale.”, spune Gheorghe Durnă, director al DGASPC Brașov.

Unul dintre centrele din subordinea sa este Complexul de Reabilitare Brădet, din localitatea brașoveană Brădet-Săcele. Poziționat între munți, pe câteva mii de metri pătrați, cu ponei care pasc liniștiți pe pajiște și cu locuri de joacă, arată a parc de distracție. Dar trupul firav care se bălăngăne pe o bancă, urletul care-ți îngheață sângele în vine al unui copil care mai adineauri zâmbea și privirile neliniștite ale celor care aleargă pe alei îți aduc repede aminte unde te afli.

O fetiță îmbrăcată într-un hanorac roșu, să-i spunem Alesia, 13 ani, ia o portocală din punga adusă de vizitatori. Nu o desface, urmărește cu buricul degetelor asperitățile cojii. Zâmbește.

Ea și încă alți 74 de copii cu dizabilități mintale sunt găzduiți la Brădet. Unii au dizabilități grave, altele mai ușoare. Alesia, de exemplu, are un IQ sub medie și hiperkinezie. Noțiunea de hiperkinezie presupune, potrivit dicționarelor medicale, „hiperactivitate, nervozitate, cățărat, vorbit în exces”. Dar astăzi, Alesia e liniștită. Ridică din umeri a nepăsare când e întrebată cum își petrece ziua.

Potrivit dosarului, ea are o deficiență mintală ușoară, tulburare de abandon și tulburare de limbaj. “Abandonată în maternitate. Mama: fără ocupație, avea 16 ani la nașterea fetei. Tatăl: necunoscut.”, notează sec dosarul. După abandonul de către mama minoră, Alesia a fost plasată în asistență maternală, apoi în mai multe centre și case de tip familial. Brădet e al patrulea centru în care ajunge, e aici de patru ani.

„Mi-e dor de ea”, spune fata. Ea, explică îngrijitoarea, este o asistentă socială care i-a fost Alesiei, timp de mai bine de patru ani, un fel de mamă. Până să vină la Brădet, Alesia trăia într-o casă de tip familial, acel tip de serviciu care se axează pe conceptul de familie. Și reușise, în cazul Alesiei. Dar apoi s-a hotărât ca ea să fie adusă aici, la Brădet. Motivul: nu exista o școală specială aproape de casa în care locuia ea.

„Ar fi perfect să se poată ține cont de ce vor ei”, spune Adrian Diac, directorul centrului, de profesie psiholog.

Aici, în complexul de la Brădet, DGASPC Braşov a inaugurat anul trecut un centru modern de recuperare pentru copilul cu handicap din ţară, cu servicii de logopedie, kinetoterapie, hidroterapie, ergoterapie (prin muncă manuală) care deservesc atât copiii din centru, cât și pe cei din comunitate – în total, peste 100. Pentru ei, doar doi psihologi.

„Sigur că mai trebuie psihologi”, spune Diac. „Dar cine să vină? Ar prefera să fie vânzători decât să facă naveta până aici, pentru un salariu de mizerie.”, spune directorul în timp ce întoarce filele unuia dintre rezidenți.

Florin, caz de manual pentru un întreg sistem bolnav

“Promit că sunt cuminte cînt nu iau tratamentu. Am nervi. Declar pe proprie răspundere că refuz să mai iau tratamentul.”, scrie de mână, stâlcit, pe o foaie din dosarul lui Florin Demeter, 22 de ani. Filele sunt presărate cu termeni ca „tulburare psihotică acută”, „agitație psihomotorie”, „deficiență mintală ușoară”, „haloperidol injectabil”.

„Pe unii chiar nu îi poți controla, este incredibilă forța pe care o au în timpul crizelor.”, preîntâmpină o întrebare șeful centrului.

Florin este de patru ani la Brădet și a stat toată viața în sistemul de stat. Acum, la maturitate, e captiv în același sistem. Așa cum se întâmplă cu mii și mii de alți copii care, ajunși la maturitate, rămân o perioadă în același centru sau sunt mutați în sistemul social destinat adulților. Potrivit datelor transmise de ANPDC, între 2006 și 2014, 3040 de tineri cu dizabilități au fost transferați din sistemul de protecție specială a copilului în sistemul de protecție a adultului cu handicap.

Astfel, întreaga viziune a statului asupra ajutorului pe care ar trebui să-l acorde copilului cu dizabilități se dovedește greșită, crede psihologul Mugur Frățilă: “Acești oameni trăiesc într-o grotă obscură și grotescă a societății noastre: sistemul instituțional. Se nasc sau ajung devreme ‘în sistem’, cresc și devin tineri ‘în sistem’, devin adulți și sunt ‘mutați’, ‘duși’, în centrele pentru adulți în ‘sistem’, iar acolo staționează până la finalizarea, suspectă sau naturală, a propriei vieți.”

Sursa