Ce înseamnă să lucrezi în medicina de urgenţă?
Trebuie să lucrezi cu ceea ce ştii în momente critice. Nu poţi experimenta în momentul critic. Trebuie să ai nişte abilităţi, nişte cunoştinţe pe care să le aplici fără să stai foarte mult să te gândeşti. Structura oamenilor care lucrează în urgenţă trebuie să fie foarte flexibilă, să fie deschis la tot ceea ce este nou, să ştie să comunice cu restul specialităţilor, altfel este o mare problemă.
A ezita să iei decizii înseamnă să pierzi vieţi omeneşti.
Cum arată “portretul robot” al unui medic din UPU?
Ai nevoie de anumite caracteristici psihologice ca să rezişti. E nevoie de atenţie distributivă şi nu toată lumea poate să facă acest lucru. Trebuie să ai rezistenţă pentru că uneori se lucrează mult, trebuie să citeşti mult, să practici mult pentru că multe lucruri sunt de abilitate.
Sunt situaţii în care bolnavii spun că aşteaptă prea mult la Urgenţă sau că nu li s-a făcut nimic. Sunt îndreptăţiţi să reclame astfel de situaţii?
O problemă mare cu care se confruntă şcoala medicală din România este comunicarea. Trebuie să ştii să găseşti modul în care pacientul, aparţinătorul şi colegul tău înţeleg ceea ce vrei să le spui. De multe ori am colegi care lucrează foarte bine medical, dar fiind obosiţi ori ridică vocea, ori vorbesc mai repede, ori nu se uită la interlocutor şi atunci percepţia de dincolo este că nu i-a ajutat cu nimic.
Avem multe sesizări cu aparţinători care spun că nu i-a făcut nimic bolnavului cât a stat două ore, deşi în timpul acela i s-a făcut fişa, analizele etc. Aceasta este percepţia pentru că nu i s-a explicat clar ce i s-a făcut, de ce trebuie făcute toate acele lucruri şi atunci omul care a stat afară două ore şi a aşteptat i s-a părut că medicii nu au făcut nimic.
În străinătate, medicii urmează cursuri de comunicare cu actori profesionişti care interpretează rolul bolnavului, iar medicul este pus în diverse situaţii.
Aţi avut cazuri care v-au rămas în minte?
Sunt multe cazuri care te impresionează, cum ar fi cele cu tineri care dezvoltă patologii care sunt cu mortalitate mare sau cele cu traume.
Accidentele ne impresionează, cum a fost de exemplu accidentul de motocicletă de lângă parc cu acea domnişoară care era foarte drăguţă fizic şi o bună profesionistă, dar care încercând să escaladeze nişte reguli a devenit o victimă sigură.
Este uneori foarte greu să spui că anumite leziuni nu au nicio soluţie. La dânsa a fost o fractură de coloană cervicală care a secţionat măduva şi creierul nu mai comunica deloc cu restul măduvei. A fost o situaţie greu de explicat pentru părinţii dânsei pentru că ei au intrat în posesia CT-ului, iar pe CT scria „decapitare”. Mama dânsei nu a înţeles de ce scrie „decapitare”, un termen medical pentru această întrerupere completă a legăturii dintre cele două sisteme, cel central şi cel periferic nervos. Mama ei spunea: „Uitaţi-vă, are capul la ea şi este atâta de frumoasă”.
Câte persoane au ajuns la UPU, în 2015?
Avem un salt destul de mare faţă de anul precedent. De obicei, avem cu 2-3000 mai mult în fiecare an, dar anul acesta am sărit de la 46.000 la 52.200. Nu ştiu dacă a venit mai multă populaţie, am avut accidente cu victime multiple, oraşul a devenit mai atractiv turistic, a fost şi festivalul Untold din vară, când în 4 zile am avut aproape 1.000 de pacienţi. Mai există şi varianta să avem mulţi neasiguraţi şi de când s-a implementat cardul de sănătate singura portiţă să fie urgenţa.
Câţi angajaţi aveţi în subordine?
În 3 ianuarie 2013 am preluat coordonarea UPU. Acum avem 182 de angajaţi ai secţiei, la care se adaugă 300 de paramedici militari SMURD. Clujul are o particularitate pe care dorim să o menţinem, şi anume să lucrăm pe echipaje de prespital, cu paramedici voluntari (studenţi sau asistenţi medicali la postliceală sau universităţi pe care noi îi formăm din doi în doi ani).
