Apariția mai multor cazuri de sindrom hemolitic uremic la sugari din județul Argeș ar fi trecut neobservată, dacă nu ar fi făcut victime, căci autoritățile au reacționat abia după ce un copil a murit, iar alții au fost transferați la un spital bucureștean. Și, așa cum ne-au obișnuit, dacă tot nu au făcut aproape nimic pentru a supraveghea epidemiologic cazurile de sindrom hemolitic uremic, s-au gândit să „compenseze“ prin raportarea zilnică obligatorie a tuturor cazurilor de diaree cu deshidratare la copiii cu vârsta sub cinci ani – deși mai toate sunt cauzate de infecții virale curotavirus sau cu norovirus (însă doar primul poate fi testat în România) și foarte rar de bacterii. Dintre acestea, cele care produc toxina Shiga – incriminată în apariția sindromului hemolitic uremic – sunt excepția, nicidecum regula.
Ce ar fi trebuit să facă autoritățile? În primul rând, să susțină (dacă nu să contribuie la) educația pentru sănătate a populației. Bolile infecțioase diareice se transmit în principal printr-o igienă deficitară. Apoi, supravegherea epidemiologică, dacă era necesară, ar fi trebuit realizată până acum. Fatalmente, orice dezastru mai mic sau mai mare, evitabil sau nu (vezi cazul Colectiv), ne prinde nepregătiți. Nici măcar nu cunoaștem amploarea unui fenomen cu care ne confruntăm, pentru că nu există statistici. Iar acolo unde știm sigur că există, cum este cazul infecțiilor nosocomiale, datele sunt direct false (județe întregi raportează zero infecții de spital, deși mai jos de câteva procente este imposibil de scăzut). Nu în ultimul rând, autoritățile ar fi trebuit să se preocupe de modul în care este asigurată asistența medicală în afara centrelor universitare. De multe ori fără epidemiolog, spitalele județene mai mici au deficit de medici în multe alte specialități și sunt subordonate consiliului județean. Și sunt, desigur, influențate politic de acesta.
Numărul insuficient al medicilor epidemiologi rămași să practice în România (ce folos că avem epidemiologi români la Atlanta, la CDC?) nu este însă singura explicație a motivelor pentru care sănătatea ajunge subiect de știri. Poate vă mai aduceți aminte cum, în timpul epidemiei de Ebola din vestul Africii, un epidemiolog din județul Constanța lua probe din apa mării, pentru a le testa, deoarece un turist din Nigeria se îmbăiase acolo... Tot de nepricepere vorbim și la conducerea unor importante instituții din sănătate. Institutul Cantacuzino a fost adus în pragul desființării de manageri incompetenți, cu binecuvântare politică. Încă nu a răspuns nimeni penal pentru obstrucționarea sistematică a producției. Până și timida încercare de resuscitare de acum doi ani, cu producerea de vaccin gripal, s-a sfârșit tot cu un mare fiasco, fiola arătată cu mândrie de ministrul USL Eugen Nicolăescu și de șeful său de atunci fiind un adevărat hazard biologic, din cauza toxinelor pe care le conținea. Între timp, în cea mai călduroasă iarnă din istoria recentă, România a reușit contraperformanța de a înregistra decese prin gripă sezonieră și chiar – mai grav – din rândul personalului medical.
Faptul că, în 26 de ani, Sănătatea a avut parte de 24 de miniștri nu ajută deloc. Este evident că lipsește o viziune coerentă a modului în care ar trebui (re)organizat sistemul. După ce căderea Guvernului Ungureanu a fost precipitată de proiectul de reformă al lui Cristian Vlădescu, nimeni nu și-a mai asumat o asemenea responsabilitate. În schimb, legii vechi i-au fost aduse atâtea modificări, încât cu greu mai înțelege cineva ceva din ea. În acest context și probabil cu gândul că-i va ajuta în campania electorală, liberalii au venit cu proiectul unei Legi a prevenției. Aproape că nu ai cum să greșești atunci când vorbești despre prevenție într-o țară ca România: orice e mai bun decât nimic. Aproape orice, căci proiectul liberalilor reușește să rateze de la mare distanță orice principiu de bun-simț. Numai la noi este posibil să se vorbească despre prevenție în absența dovezilor („medicina bazată pe dovezi“, țineți minte?). Proiectul liberalilor evită orice discuție despre modul în care trebuie fundamentate politicile, în schimb sare direct la înființarea unei agenții care să primească pe mână 700 de milioane de euro. Și, cum altfel, să aibă o conducere numită politic. Ironia face ca în zilele în care la București devenea public proiectul Legii prevenției, care prevede măsuri punitive pentru cei care nu se țin de programele preventive, într-o importantă revistă medicală americană să apară un studiu care demonstra că metoda cea mai eficientă e, de fapt alta: oferirea unor recompense inițiale, din care apoi să fie retrase sume pentru neparticipare. Nuanțe, dar unele care arată că inițiatorii legii au venit cu lecția nefăcută. Și, mai mult, se folosesc de eșecul de proporții al Programului național de evaluare a stării de sănătate a populației (PNESSP) pentru a ne arăta cât de importantă e prevenția. Să fim bine înțeleși: PNESSP nu a prevenit nimic, a fost o cheltuială uriașă și fără rost. Zece ani mai târziu, suntem acolo unde eram și atunci. Nu știm aproape nimic despre starea de sănătate a românilor, nu facem prevenție, nu educăm populația pentru sănătate. Singura diferență este că nu mai dispunem cu atâta ușurință de banii pe care Eugen Nicolăescu i-a risipit în ceea ce va rămâne, probabil, drept cel mai costisitor (și ineficient totodată) program electoral din istoria noastră recentă.
Pe scurt, ceea ce se vede din sănătate zilele astea poate părea surprinzător, dar este urmarea logică și tristă a incompetenței, interesului politic și imposturii care s-au infiltrat adânc în sistem și au devenit „ale casei“.
