Da. Generalist, cum era pe vremea aia. Când era nevoie, opera şi animale.

   Eu nu sunt un caz tipic pentru că, practic, n-am mai locuit împreună cu părinţii mei de la 9 ani. De vreme ce plecasem din satul unde tata fusese repartizat şi venisem la Bucureşti, n-am mai avut această etichetă de copil de medic. El nu avea un dosar prea bun şi fusese repartizat într-un sat unde nici nu era electricitate. Avea doar o şcoală primară şi lupte între chiaburi şi activişti pentru colectivizare. Atunci el a decis – şi bine a făcut – să nu mă mai tot mute de colo-colo. El a început la Sinaia după facultate, deci eu am făcut clasa I acolo, pe urmă s-a mutat la Pârscov pe Valea Buzăului şi eu am făcut clasa a II-a acolo şi, într-a treia, s-a hotărât să fiu trimis la Bucureşti la nişte mătuşi. De la 9 ani am fost practic autonom. Dar în toate vacanţele mă duceam la părinţii mei şi ştiu foarte bine ce înseamnă viaţa unui medic, mai ales a unui chirurg. Oricând e posibil să fii luat din casă şi chemat la spital, cu un efort enorm, cu condiţii mediocre – era medic de ţară. Vă daţi seama cum era în 1950 condiţia unui chirurg dintr-un spital nou înfiinţat la ţară.

   Da, tata făcea vizite şi în satele din jur cu calul. Odată a nimerit un cal de poştă şi ăla se oprea la fiecare poartă. A făcut ore întregi până a ajuns din nou acasă.

   Era învăţat ca la fiecare poartă să se oprească ca poştaşul să dea poşta. Dar da, la ţară era respectul pentru medic. Mi-aduc aminte că în clasa a II-a primară mi-am făcut ziua acasă şi a venit un coleg de clasă care era rom şi care s-a străduit săracul să se îmbrace cu ce avea el mai frumos. Şi a adus drept cadou o găină. M-a impresionat chestia asta: o făcea şi pentru că eram fiul doctorului din sat. Apoi tata a fost medic la Brăila, medic la Tulcea, medic la Urziceni, medic la Giurgiu şi primea recompensele de la pacienţi în funcţie de peisaj: în Tulcea şi Brăila erau mai mulţi peşti, în alte locuri erau mai multe găini.

   Niciodată. Pentru că eu am fost de la început pornit pe linie umanistă, pe linie literară şi nu mi-a trecut prin cap opţiunea asta.

   Da, există şi o bună orchestră de muzică formată din medici. Există la medici o aplecare spre valori culturale şi spre exerciţiul unor hobby-uri de acest tip pentru că există şi o mitologie legată de profesiunea aceasta care, oricât de mitologie ar fi, dă efecte. „Domnule: noi ne ocupăm de om.“ Ţin minte şi fragmente din discursurile lui taică-meu. Când eu îi spuneam chestii de filosofie, el îmi spunea: „Bă, uite care e chestia: nu-mi spune tu mie cum e cu viaţa, cu moartea. Mie mi-au murit oameni în braţe“. Avea o competenţă specială. „Domnule: eu ştiu lucruri despre suferinţă, despre moarte, despre relaţia cu un om aflat într-o situaţie anormală pe care altă lume, alte meserii, nu o garantează. În consecinţă, eu am ce spune despre lucrurile astea. În consecinţă, meseria mea este globală. Eu nu ştiu doar medicină, eu mă pot pronunţa şi în alte lucruri.“ Până la urmă asta are efecte foarte pozitive. Fiindcă sunt oameni care au investit şi în alte vocaţii, au fost câţiva mari colecţionari de artă medici în România. De exemplu dr. Sorin Costina de la Brad. Omul ăsta a făcut posibil să supravieţuiască toată pictura contemporană românească din timpul dictaturii fiindcă a cumpărat pictură şi a cumpărat numai pictură de calitate. Are o colecţie unică de care se bucură şi el, dar de care s-au putut bucura şi cei care au vândut. Există deci şi o vocaţie a mecenatului. Doctorul Setlacec avea o bună colecţie de icoane, o bună colecţie de Ţuculescu. Sunt oameni care au această disponibilitate, această deschidere. Nu ştiu cum mai stau generaţiile mai tinere. Dar generaţia Setlacec, generaţia Juvara, generaţia Gerota – ăştia erau oameni de cultură. Dr. Setlacec era un mare cititor, un om foarte informat, un om care atunci când şi-a pierdut vederea, în ultimii ani, şi n-a mai putut citi, a fost lovit în ce avea mai important. Deci afinitatea aceasta cultură–medicină e aproape subînţeleasă de vreme ce avem de-a face cu omul în ansamblul înzestrărilor lui. Am auzit că există o facultate de tip antropozofic în Germania unde în primul an de medicină nu se face medicină. Se face istoria religiilor, antropologiei, istoria literaturii. Chestiile tehnice vin în anii următori. Dar baza e socotită această infrastructură umanistă.

   E rău că nu există preocupare pentru aşa ceva. Dar, pe de altă parte, eu sunt poate mai demodat. Cred că sunt unele lucruri care nu se pot învăţa aşa sau care nu se pot transforma în reţete. Când vrei să-i spui unui om că are cancer sunt trei posibilităţi: ori îi spui aşa, ori îi spui aşa, ori îi spui aşa. Şi pe urmă te ascultă la examen? Câte feluri de a vorbi cu un om bolnav cunoşti? Nu. Aici e vorba până la urmă de tact – pe ăsta îl ai sau nu îl ai. E vorba de o anumită capacitate de compasiune – pe care o ai sau nu o ai. E vorba de calităţi de ordin personal pe care dacă nu le ai şi le înveţi tehnic, se simte că e o tehnică. Iar dacă le ai, nu ai nevoie de nicio tehnică. Eu nu cred că totul se învaţă, deşi acum există tendinţa să te înveţe tot. Cum să fii fericit, cum să câştigi un grad în carieră, cum să te descurci dacă eşti bâlbâit, cum să ajungi pe mari vârfuri de realizare financiară. Totul se învaţă: cum să faci curte, cum să te îndrăgosteşti, cum să… Nu se poate învăţa totul. Însă o preocupare pentru tema asta e bine să existe şi, poate că în mod informal, un mare profesor de medicină ar putea include în cursurile lui şi tematica asta.

   E esenţial ca pacientul să aibă încredere în medic fiindcă fără asta nu poate începe dialogul. E exemplul pe care îl dau întotdeauna când aud discursuri antielitiste: atunci când ai o bubă şi vrei să te vindeci, începi să-l cauţi pe medicul cel mai bun. În toate domeniile e nevoie de cel mai bun. Lucrurile devin discutabile în momentul în care medicul valorifică oarecum abuziv această investiţie de încredere. Adică devine prepotent: umblă pe coridor cu halatul pe umeri, urmat de mica armată de colaboratori şi are un aer de generalissim care trece printre rândurile trupei şi rezolvă prompt şi definitiv lucruri: aici faci aia, aici aia. Ia să vedem matale: cum suntem astăzi? Există un fel de cordialitate falsă care pe mine mă irită la unii medici. Stilul ăsta e mai supărător – aş îndrăzni să spun – la infirmierele care înţeleg să fie amabile în varianta mămoasă: daţi-mi mânuţa să vă pun fluturaşu’ aici; acum întoarcem picioruşele pe partea cealaltă. Toată diminutivarea asta te face să te simţi brusc subdezvoltat, într-o clasă de vârstă pe care ai depăşit-o demult. Poate unora le place, dar la mine nu are efect.

   La unii chirurgi apare chiar un aşa-numit „sindrom al lui Dumnezeu“ inevitabil, nu? Au viaţa şi moartea în mână. Ceea ce este un derapaj totuşi.  

   Sunt mai multe explicaţii posibile. Pe de-o parte, se recurge la medicina alternativă în cazuri disperate – sunt oameni care-şi pierd speranţa, văd că nu funcţionează căile clasice şi atunci se aruncă cu un fel de ultimă încredere în ceva.

   Da. Dar alteori este vorba de ideologii. Sunt oameni care au optat pentru tehnici spirituale indiene şi hotărăsc că, dacă ai probleme, faci Ayurveda. Ţine de coerenţa ideologică a unei opţiuni. Astea mi se par de obicei ridicole şi tot ce derivă din ideologie. Mai există şi o anumită iresponsabilitate a ştirilor despre cercetătorii mondiali care te năucesc. E sindromul grupului de cercetători. Un grup de cercetători de la Universitatea din California a descoperit că berea e bună la diabet sau că alimentele pentru diabetici fac mai mult diabet decât celelalte. Lumea nu are cum să nu fie sensibilă la asemenea ştiri. Ajungi să nu mai ştii – dai de un medic tradiţional care spune: nu te uita la prostiile astea. Dai de unul mai liberal care spune: nu, nu, nu, e vorba de oameni de meserie care studiază asta de ani de zile. Aici avem de-a face cu un exces de comunicare şi cu o diversitate uşor iresponsabilă a comunicării unor rezultate de ramură, care poate sminti populaţia. Şi eu sunt smintit uneori. Eu nu ştiu să-mi fac o dietă. Bun, pot să mă duc la un nutriţionist care să-mi dea o reţetă, dar vine alt nutriţionist şi-mi spune: domnule, atenţie, stai puţin, nu e în regulă! Pot să adopt o metodă sau alta, dar întotdeauna sunt torpilat de un fel de relativism tehnico-ştiinţific care mă derutează.

   Păi nu se poate. Nu poţi să îngrădeşti libertatea de cercetare a unor savanţi, nu poţi să îngrădeşti libertatea de expresie. Trebuie ca fiecare să încerce să aibă discernământ şi să nu adopte prea repede orice i se propune.

   Dar în ce meserie nu există? Orgoliul este un viciu universal.

   Există grupuri de elită care-şi trăiesc viaţa cu acest sentiment al apartenenţei la o elită. Unul din aceste grupuri sunt medicii. Domnule: doctorul e altceva. Dar să ştiţi că eu am întâlnit acest sentiment şi la arhitecţi. Arhitecţii se consideră ca făcând parte dintr-o breaslă aparte, binecuvântată, o breaslă care este dincolo de graniţele obişnuite ale meseriilor. Şi au şi manifestări de acest tip: există un bal al arhitecţilor, există asociaţii speciale. A fi arhitect înseamnă a avea un blazon. Eu ştiu că există la noi şi aproape o „sectă“ a foştilor rugbişti. A fi fost rugbist, mai ales în cercurile intelectuale, e o chestie, un fel de pedigree special. Am mulţi prieteni care trăiesc din această amintire a apartenenţei la un club select. Asta există fireşte şi la medici, cu îndreptăţirile de care vorbeam. Sigur, orgoliul este un lucru care aduce după el multe alte defecte în orice zonă a vieţii. Dar eu zic că cea mai mare problemă a eticii este vanitatea, orgoliul.

   Da, şi din el derivă tot. Derivă şi marele respect pentru corpul propriu, pentru personalitatea proprie, pentru nevoile proprii, pentru rangul propriu. Mergând în continuare pe linia întrebării care cere un răspuns diplomatic, aş vrea să spun următorul lucru: eu ştiu – şi toată lumea ştie – că atunci când mergi la medic trebuie să vii cu unele cadouri şi că în general ele sunt acceptate. Nu cunosc cazuri în care un cadou să fie refuzat. Ar trebui făcută, sigur, diferenţa care se face între cei care acceptă un cadou şi cei care condiţionează. E limpede că cei care condiţionează nu sunt în regulă. Dar punctul meu de vedere în momentul de faţă e următorul: până să-i judecăm pe medici, trebuie să le creăm un statut de normalitate. Câtă vreme noi nu suntem în stare să creăm medicului un statut de normalitate financiară, profesională, socială, degeaba îi tot hărţuim că ei încearcă să-şi rezolve singuri deficienţele de statut public. N-au ce face – trebuie să supravieţuiască, au nevoile lor, au o meserie extrem de riscantă în care răspunderea faţă de pacient e o chestie de viaţă şi de moarte şi merită din plin un tratament, aş îndrăzni să spun, special. Câtă vreme statul nu este în stare să ofere acest tratament, e un fel de eschivă, de manevră de camuflaj să te tot agăţi în legătură cu derapajele lor. În România ei sunt într-o situaţie, după părerea mea, de anormalitate. E într-un fel şi cazul profesorilor. Sigur, poţi să observi că sunt foarte mulţi necalificaţi sau sunt foarte mulţi care n-au talent, n-au vocaţie pentru meseria asta, dar întâi trebuie să le dai ceea ce înseamnă strictul necesar de normalitate ca să poţi să-i iei la bani mărunţi după aia. Altfel e o retorică populist perdantă şi care nu rezolvă nimic pentru că ştim foarte bine: când oferta pacientului e refuzată de medic, pacientul nu mai are încredere în el. S-a inculcat în toţi această idee că medicul care nu acceptă nimic nu e de încredere sau nu te va trata cum trebuie. Repet: trebuie să li se ofere o normalitate. Cine poate face asta? Întâi Guvernul, Ministerul Sănătăţii. E şi asta o dezbatere: dacă ministrul sănătăţii trebuie să fie sau nu medic. În general nu e neapărat să fie medic. El e acolo ca administrator şi ca om politic. Eu sunt de acord că nu trebuie să fie medic, dar nici nu poţi să iei un absolvent la fără frecvenţă de la ASE, care până în 1989 a administrat casieria hotelului Athénée Palace şi să-l faci ministrul sănătăţii. Dacă faci asta nu poţi să ai decât două explicaţii: ori ai dat de-un geniu şi indiferent ce are el în spate nu contează, mergi pe genialitatea lui. Mai există aşa ceva, poate să aibă şi patru clase primare şi să fie genial. Sau eşti iresponsabil. Nu-ţi pasă. Când văd numiri de miniştri în România, eu am senzaţia că prim-miniştrilor nu le pasă. Nu le pasă decât de un algoritm politic, de o înţelegere, de o pilă, de un aranjament. Competenţa, importanţa domeniului, consecinţele pe termen lung ale unor greşeli nu preocupă pe nimeni.

   Pentru că altele sunt lucrurile mai importante pentru un om politic. Mi-e greu să-mi explic. E ceva complet iraţional. Nu poţi găsi argumente raţionale să neglijezi sănătatea sau să neglijezi învăţământul. Nu poţi vorbi decât de inconştienţă. Dacă nu te interesează eficienţa fizică a unui popor, n-are cum să te intereseze şi creşterea economică şi creşterea demografică.

   Tocmai. Prin urmare este o formă – nu m-aş feri de un cuvânt tare, dar care trebuie din când în când scos de la naftalină – e o formă de imbecilitate. Trebuie să fii imbecil ca să nu-ţi dai seama ce spectru larg de consecinţe are un prost tratament al sănătăţii. Nimeni nu pare să-şi dea seama şi lucrurile merg într-un fel de inerţie populistă.  

   Expertiza profesională e subînţeleasă, clar trebuie să fie un foarte bun profesionist.

   Nu. Eu aş avea aici o nuanţă de amator. Expertiza profesională, pe vremea tatălui meu, includea şi ceva care se numea simţ clinic. Asta însemna să te raportezi la pacient şi autonom faţă de aparatură, faţă de măsurători, faţă de diagnosticul care-ţi vine pe computer. Să existe un miros, un instinct al comunicării cu pacientul şi cu metehnele lui, care să te trimită pe pista cea corectă. Altfel, pentru mine două lucruri contează imens: să-mi dea sentimentul încrederii, să simt că sunt pe mâini bune. Nu ştiu cum se face asta, n-aş putea să scriu o carte despre cum să dai pacientului sentimentul că e pe mâini bune. Şi doi: să fie prietenos. Nu vreau să fie nici mămos, nici să mă ia la sânul lui, nici să-mi plângă pe umăr, dar să aibă o cordialitate prietenoasă care să nu mă facă să mă simt corp pur. Riscul medicinii e să-şi trateze pacienţii drept corpuri pure. Dar niciun pacient pe lume nu e corp pur. Cred că nici când eşti sub anestezie sau când eşti în comă – deşi asta rămâne să afle cercetătorii – nu eşti corp pur. Tendinţa de a trata un pacient drept o simplă alcătuire anatomopatologică are, pentru mine, efecte foarte rele.