Era o după-masă prăfoasă când au ajuns, împreună, la maternitate. Noaptea din urmă fusese o noapte liniștită, o lăsase să doarmă ca niciodată. Poate că atunci ar fi trebuit să știe. Anita, așa se decisese să o boteze, i-a spus întotdeauna, în cele șapte luni de sarcină, ce să facă.
Dar ea nu a ascultat-o. O mamă bună ar fi știut să asculte și să vină la spital mai devreme. Ea a adormit și a dormit așa vreo zece ore, până când a oftat prin somn. Nu a avut nimic, niciun junghi, nicio durere. S-a ridicat din pat, s-a dus afară, a început să pregătească casa pentru ziua de duminică. Copila nu mai mișcase de aseară, nu o mai lovise de două ori cu călcâiul, cât să îi amintească să își ia medicamentul. S-a așezat, cu mâna dreaptă pe burtă, și a început să îi vorbească: „Hai, mamă, trezește-te, avem atâtea de povestit. Haide, mamă, Anita mamei, fii bună și trezește-te! O să te duc să îl cunoști pe tatăl tău în curând.” Și-a sunat fratele și a plecat cu mașina la maternitate. De acolo, au trimis-o la București. Înainte de a ajunge la spital, a simțit un călcâi împingându-i ușor burta.
