cursdeguvernare.ro derulează, în 10 episoade, proiectul editorial despre competitivitatea României.Asemenea proiectului despre ”Cum ieșim din lumea a doua”, vom explica în ce constă competitivitatea unei țări și care sunt problemele specifice pe care România le are pe fiecare din cei 12 piloni după care se socotește, la nivel mondial, acest indicator. (REDACȚIA)
Starea de sănătate a forței de muncă este esențială pentru nivelul de productivitate și pentru competitivitatea unei țări. Lucrătorii care sunt bolnavi nu pot funcționa la întregul lor potențial, ceea ce va afecta rezultatele înregistrate în activitatea economică.
De asemeni, o stare nesatisfăcătoare de sănătate induce costuri suplimentare pentru întrerinderi și pentru bugetele sociale.
De aceea, investițiile în buna funcționare a sistemelor de sănătate este critică, atât din considerente strict economice cât și morale. Din păcate, România se confruntă cu deficiențe cronice în privința resurselor materiale alocate, cu consecințe directe asupra dotării cu aparatură, asigurării cu medicamente și, mai ales, a remunerării decente a activității medicilor.
Locul 84 ocupat de România în topul global al competitivității la categoria sănătate și educație primară ( factor asupra căruia vom reveni, împreună cu educația superioară și formarea profesională) este elocvent. Mai ales că vine de la o moștenire destul de consistentă lăsată din perioada socialistă, în care s-au făcut pași importanți pentru îmbunătățirea asistenței medicale și a formării cadrelor necesare.
Banii sunt problema principală.
În 2012, cheltuielile consemnate în bilanțul Fondului Național de Asigurări de Sănătate au fost de numai 3,3% din PIB. Cu toate acestea (sau tocmai de aceea), România a figurat pe locul 33 din 48 într-un top al publicației Bloomberg referitor la eficiența sistemelor sanitare naționale, înaintea Danemarcei, Belgiei sau SUA.
Semnificativ, indicele pe baza căruia s-a făcut clasamentul ține cont de speranța de viață (pondere 60%), costul relativ per capita ca procent din PIB de îngrijire a sănătății (pondere 30%) și costul absolut pe locuitor de îngrijire a sănătatii (pondere 10%). România s-a situat pe locul 33 (13 locuri în fața SUA) cu un scor de eficiență de 44,9, o speranță de viață de 74,5 ani și cheltuieli de 500 de dolari cu sănătatea pe cap de locuitor.
Speranța de viață se poate modifica foarte lent în timp iar cheltuielile cu sănătatea la nivel individual nu mai pot fi crescute semnificativ. Iar asta din două motive: venituri relativ scăzute și plata deja încetățenită a unor șpăgi care completează salariile anemice din sistemul sanitar și sunt deja destul de consistente ( să le spunem ”coplată confidențială”).
De aceea, pentru a crește eficiența sistemului sanitar, singura soluție este majorarea consistentă a finanțării asigurate de stat spre media europeană de șapte procente din PIB sau măcar cele 6% cerute de personalul din sectorul sanitar. Datele pe 2012 și 2013 (vezi tabelul), nu arată deloc încurajator, din această perspectivă.
Practic, medicii rămași în România fac minuni cu banii avuți la dispoziție prin comparație cu cei din SUA, care cheltuie 8.608 dolari pe locuitor, cam dublul tuturor cheltuielilor bugetare la noi. De aceea, am putea măcar să considerăm sănătatea prioritate națională și să îmbunătățim condițiile în care își practică profesia și de care beneficiază bolnavii.
Din cauza retribuirii deficitare, în perioada perioada 2007-2012 sectorul sanitar public a pierdut circa 14.000 de medici și 23.000 de asistenți medicali, care au emigrat în străinătate. Conform studiilor Centrului de Cercetare și Dezvoltare Socială „Solidaritatea Sanitară” intenția de migrație se ridică la circa 15% din totalul personalului medical iar România pierde anual 3% din acest personal.
Consecințele se văd la nivelul populației:
Organizația Mondială a Sănătății recomandă urmărirea duratei medii de viaţă petrecută, în diferite condiţii:
Acest fapt a dus în cadrul indicatorilor Eurostat la definirea speranţei de viaţă, speranţei de viaţă sănătoasă și speranţei de viață fără boli cronice.
În România, dincolo de mortalitatea infantilă relativ ridicată și morbiditatea consistentă, speranţa de viaţă la 65 ani şi peste atât pentru bărbaţi cât şi pentru femei (21,3 ani femei şi 17,8 ani bărbaţi) se situa în anul 2010 la valori sub media ţărilor europene din UE. De altfel, unul dintre avantajele intrării în UE din a fost că am fost obligați să urmărim indicatorul speranţă de viaţă sănătoasă, indisponibil înainte 2007.
..
Se poate observa trendul descrescător al raportului între speranța de viață sănătoasă și speranța de viață.
Ultimele date disponibile arată că, în 2010, femeile şi bărbaţii la 65 ani mai puteau trăi fără probleme de sănătate doar în proprții de 29% şi respectiv 42% din durata lor de viaţă la această vârstă. Mai grav, valorile înregistrate la speranța de viață sănătaoasă au început să scadă la ambele sexe în anul 2009 iar diminuarea s-a accentuat în anul 2010.
De subliniat, valorile speranţei de viaţă sănătoasă au fost de numai 3,9 ani pentru femei şi de 2,7 ani pentru bărbaţi, mult sub media UE25 (8,9 pentru femei si 8,6 pentru bărbaţi). Sunt date care ar trebui să dea serios de gândit factorilor de decizie și care impun implementarea unor programe naționale de stopare și inversare a acestei tendințe.
O durată de viață în creștere și o durată de viață sănătoasă în scădere pun probleme nu doar celor direct afectați, dar și celorlalți cetățeni, economiei în amsamblu. Nu atât prin majorarea, altminteri modică, a duratei de încasare a pensiei, cât prin și cheltuielile cu servicii de sănătate, majorate substanțial nu atât de episoade punctuale cât de expandarea duratei afecțiunilor cronice (peste zece ani la femei și șase ani și jumătate la bărbați).
..
Practic, pentru cei care ating vârsta de 65 de ani, pragul de viață ”normală”, fără limitarea activității este de 70 de ani iar cel de viață fără o boală care să îi macine este de 72 de ani. Aceste cifre sunt rezultanta neglijării stării de sănătate în perioada de activitate. Ele nu vor putea să crească decât pe termen lung, iar asta dacă se iau măsuri din timp.
Suprasolicitarea sub mai multe aspecte a forței de muncă și oferirea de servicii medicale destul de slabe în raport cu contribuțiile percepute a început să se vadă la nivelul unor indicatori statistici care măsoară nu doar cantitatea dar și calitatea vieții, cu implicații pe termen lung asupra competitivității economice la nivel național.
