De ce este pusă într-o lumină complet nefavorabilă activitatea medicilor români? Într-o primă fază, este vorba de faptul că mulţi factori de decizie ai acestei ţări aleg să se deplaseze, de cele mai multe ori, la AKH din Viena, pe care îl consideră un adevărat „El Dorado“ medical, pentru diagnostic, tratament şi, uneori, chiar pentru intervenţii chirurgicale impuse de patologia „de rutină“. O astfel de atitudine a dus, cum era şi de aşteptat, la căderea în desuetudine a corpului medical din România.
Ca fapt divers, se poate menţiona că nu doar AKH din Viena, ci şi multe alte instituţii medicale din regiune se bucură de o afluenţă crescută de pacienţi români cu patologii începând de la cele grave, de tipul problemelor oncologice (leucemii, neoplazii în diverse stadii evolutive), când se valorifică şi ultimele speranţe, până la afecţiuni banale, care, de cele mai multe ori, sunt la îndemâna oricărui rezident. Datele referitoare la patologia tratată vin chiar de la medicii din Austria implicaţi în îngrijirea acestor pacienţi.
Credem, pe bună dreptate, că la intrarea în AKH ar putea fi instalată o pancartă pe care să fie scris „Aici sunt banii dumneavoastră“, aşa cum s-a mai afişat odată, cu alt prilej, în România. La aceste lucruri a contribuit enorm presa română care a relatat unele din aceste „deplasări“ cu lux de amănunte.
O posibilă cauză a imaginii proaste a corpului medical o constituie şi apariţiile intens mediatizate ale unor elemente catalogate drept „spitalul groazei“, „cazuri de malpraxis“, „neglijenţă crasă în serviciu“ şi altele asemenea. Nu contestăm existenţa lor, însă se impune evaluarea individuală şi ascultarea opiniilor de ambele părţi, fără acuzaţii pripite. De obicei însă, „ştirea“ este difuzată neîntârziat pentru a câştiga audienţă, pentru exclusivitatea primei relatări, pentru rating. De cele mai multe ori, se constată ulterior că adevărul este undeva la mijloc, însă media şi-a pierdut deja interesul atunci când se ajunge la această concluzie, astfel că „erata“ nu se mai difuzează. Un asemenea episod care ne-a frapat a fost cazul unui copil tratat la un serviciu de ortopedie din provincie, după o fractură infectată, unde s-a decis în final amputarea braţului copilului. În tot acest timp, relatările presei au apăsat pedala de „doctori incompetenţi“, „neglijenţă criminală“ şi alte defăimări. Nimeni nu a menţionat faptul că pacientul a fost externat la cererea familiei şi tratat „în bătătură“ cu leacuri băbeşti de tip „balegă“ aplicată pe focarul de fractură deschisă! Pentru acest lucru tot doctorii sunt de vină?
De ce nu se doreşte aflarea adevărului şi se urmăreşte doar senzaţionalul, captarea atenţiei şi ratingul?
Sunt multe şi interminabile discuţiile referitoare la „şpaga la doctor“. Situaţia este foarte clară: nici în România, nici în Uniunea Europeană, nu ai voie să condiţionezi actul medical. Motivaţia remunerării deficitare nu rezistă în faţa condiţionării actului medical. Este însă la fel de adevărat că, de ani de zile, sistemul medical este subfinanţat, autorităţile îşi bat joc de salarizarea personalului medical şi îi umilesc pe salariaţii din sistem cu acest „plic“ îndesat pe culoare în buzunarul halatului.
Pe de altă parte, se constată o scădere a calităţii acordării serviciilor medicale în România, fapt la care concură o serie de elemente: „decapitarea“ personalităţilor medicale existente, instalarea şi domnia mediocrităţilor, eliminarea oportunităţilor de dezvoltare profesională, atitudinea neprofesională a multora dintre cei implicaţi în serviciile medicale, informarea medicală superficială, la nivelul internetului, lipsa de publicaţii ştiinţifice locale originale cu valoare reală, lipsa de interes pentru cercetarea ştiinţifică medicală. La aceste deficienţe ale părţii strict medicale privind asigurarea serviciilor de sănătate concură şi amestecul mai adânc al politicului în administrarea unităţilor sanitare. Mă refer la managerii de spitale şi ai altor foruri decizionale aleşi pe baza „carnetului de partid“, pentru a facilita organizarea de licitaţii şi achiziţii pe bani publici din care să câştige, în ordine, partidul, Ministerul Sănătăţii (şi el, evident, subordonat politic), autorităţile locale şi managerul. Dezvăluirile unor asemenea „managerieri eficiente“ induc neîncrederea populaţiei chiar şi în unităţile de vârf ale medicinii româneşti.
Trebuie amintite şi elementele referitoare la corectitudinea, promptitudinea şi eficienţa actului medical din zările spre care privim cu admiraţie. Nu de puţine ori am primit cazuri de la Viena sau din alte centre în care tumora cerebrală era, dacă putem spune aşa, „mângâiată şi taxată“ sau pacienţi cu infecţii postoperatorii care erau trimişi înapoi în ţară întrucât nu mai puteau suporta financiar spitalizarea. Apoi, au existat cazuri de tumori intramedulare operate perfect, cu un rezultat imagistic excepţional, dar care postoperator au prezentat deficite neurologice semnificative (tetrapareză), uneori cu dependenţă de ventilaţie mecanică, revenite în ţară pentru terapie de recuperare medicală şi neuromotorie. Menţionez şi cazurile acute de patologie disco-vertebrală, cervicală sau lombară, la care programarea pentru un consult sau pentru investigaţii paraclinice se face pentru „peste două luni“, iar pentru intervenţia chirurgicală – „vom vedea“, în funcţie de rezultat. Programările pentru investigaţii imagistice se fac, în mod constant, cu un decalaj de săptămâni sau chiar de luni, chiar şi atunci când datele clinice invocă o evaluare şi o soluţie terapeutică rapidă. Şcoala românească produce un corp medical bine pregătit care reuşeşte să facă faţă exigenţelor în orice serviciu din Occident (Italia, Spania, Franţa, Germania, Austria etc.). De ce, în condiţiile de acolo, corpul medical reuşeşte să fie performant, corect şi eficient, iar, în condiţiile de aici, nu reuşeşte aceste performanţe?
De vină este sistemul!
