Am observat că mulți se întreabă de ce nu sunt românii fericiți.

La urma urmelor trăim vremuri binecuvântate, în care nimeni nu mai moare de foame (la Igiena Alimentației, în facultate, ni se spunea că și un om al străzii poate să-și facă necesarul caloric alimentar doar din resturi găsite în gunoi), în care granițele sunt deschise, avem libertate de opinie și conștiință, orizonturile mult mai largi, iar salariile, deși sunt mici, sunt oricum mai mari decât au fost vreodată. Există hrană din belșug și pentru trup, și pentru duh. Una peste alta, dacă tragem linie, un progres există. De ce nu progresăm și în fericire?

Am putea găsi nenumărate motive de nemulțumire, desigur. Dacă eu unul, psihiatru fiind, ar trebui să le sintetizez, le-aș pune pe toate în două categorii, parțial suprapuse: anxietatea și singurătatea.

Desigur că medicii sunt un grup social aparte, cu reguli și legi uneori foarte diferite de cele ale lumii mari. Însă dincolo de particularitățile breslei, suntem cetățeni români, supuși acelorași mari tendințe și vânturi ale schimbării ca toată lumea. Contrar unor opinii, medicii au sentimente, temeri, scrupule, visuri și dorințe. Ba uneori se și îmbolnăvesc. Când te duci la medic, aceste lucruri sunt ultimele care te interesează. Pe bună dreptate, nici medicul nu lasă să transpară omul de dincolo de halatul alb, decât dacă acest lucru ajută alianței terapeutice (și ajută mai mult decât ne imaginăm). Însă între aceste pagini, e perfect justificat să ne întrebăm: de ce nu suntem, noi, medicii români, fericiți?

Și sunt sigur că fiecare dintre noi are o mie de motive să nu fie fericit, ca medic. Și fiecare dintre ele este dezbătut zi de zi, în presă, la minister, la Colegiul Medicilor. Și toate motivele pot fi puse în aceleași două categorii, parțial suprapuse. Anxietatea și singurătatea, structurate concentric.

Anxietatea e intuiția faptului că însăși existența îți este amenințată. Cândva, era vorba de existența fizică, astăzi vorbim de existență simbolică și socială. Nimic din ceea ne definea locul nostru în lume nu mai este sigur și stabil. Statutul social? Decăzut. Liniștea materială? Doar dacă accepți plăți informale. Liniștea conștiinței? Conștiința e oricum zi de zi încercată, în medicină.

Anxietatea e lipsa de repere. Care sunt reperele tânărului medic contemporan? Câți dintre noi mai avem mentori, deși meseria noastră e dintre cele de tipul maestru-ucenic? Și câți dintre noi suntem dispuși să dăm mai departe ce am învățat?  Etica? Suntem o societate a compromisului. Standardele profesionale? Imposibil de aplicat într-un sistem în permanentă dificultate tehnică.

Marea majoritate dintre noi nici măcar nu știm dacă suntem sau nu „medici buni”. E o întrebare atât de grea, atât de importantă pentru noi, și cu toate astea, adesea irelevantă. Într-un sistem disfuncțional, valoarea individuală e inutilă. Nu ne așteptăm la recunoaștere la care poate visam cu naivitate și aroganță în adolescență, dar de o formă de confirmare avem nevoie. Anxietatea este excesul de semne de întrebare.

Singurătatea. Suntem o breaslă, dar solidaritatea noastră este, în cel mai bun caz, teoretică. Decenii de adaptare la mediu ne-au tocit adânc simțul comunității. Când cetatea e sub asediu, rezervele de umanitate din noi ar trebui să fie mobilizate. În lumea noastră de mijloc, fiecare se luptă doar pentru el, iar ceilalți pot să moară. Suntem, ca atare, foarte ușor de înfrânt și ținut în șah, de scos țapi ispășitori pentru deceniile de incompetență guvernamentală, de înlocuit atunci când nu mai suntem necesari. Fiecare vorbește doar pentru el însuși, dar aproape toți alegem să tăcem.

Și ce singurătate e mai mare decât cea din propria ta cetate, atunci când nimic nu te oprește să pleci în altă țară, când nu ai nimic de pierdut?

Un studiu recent din Marea Britanie (Fineberg și col.) constata o cvadruplare a prevalenței tulburărilor de anxietate în populația generală. Nu sunt studii asemănătoare în România, dar fiecare psihiatru practician observă și aici aceeași schimbare. De data asta, medicii sunt de aceeași parte cu restul lumii. Desigur, anxietatea noastră, filtrată de anii de studiu medical, arată altfel: nu e anxietatea „somatică”, în care trăiești cu groaza că propriul corp te trădează – explicația ar fi facilă. E poate mai abstractă și mai subtilă, dar la fel de periculoasă, și mult mai greu de citit. Dacă anxietatea e un sfetnic, e important să-i înțelegem mesajele. Și unul dintre lucrurile fundamentale pe care anxietatea îl transmite, oamenilor, mamiferelor și unor păsări, este să încerci să nu mai fi singur. Am putea începe de aici.

Sursa